Când Indexul BigMac e ciufulit de indicele râgâitului după shaorma cu de toate

   Vă plac bigmacii? Dară mie ... Păi ce, nu suntem toți oameni? Cum să nu-ți placă așa invenție culinară? Ia, fii atent și urmărește-mă puțin!Se ia una bucată de vită americană ce n-a văzut în viața ei iarbă și, dac-o vede oricum n-o mănâncă că nu știe ce e aia.
   Toată viața săraca văcuță a stat într-un staul și-a mâncat porumb. Deci, să revenim, se asomează vita în varianta americană cu carabina, se tranșează, după ce se separă tot ce-i comestibil mai rămâne partea semi-comestibilă care-i băgată la tocat. După o asezonare serioasă cu E-uri e trasă în forme, înghețată și pe drum spre consumatorul de delicatesuri marca Unchiul Sam. La tejgheaua cu salariați remunerați lunar cu echivalentul a 60-70 de bigmaci primești, pe lângă vita hamburgheriană, o foaie de salată, o felie de roșie proaspăt culeasă acu vreo trei luni, dar care arată de parcă e culeasă de dimineață, ceva sosuri și, din plin, multe, multe întrebări despre cum să fie: cu cartofi mari sau mici, cu carbogazoasă mare sau ... v-ați prins! ... mică, cu desert sau fără și, cu alte oferte dacă mai au de ofertat.

   După ce îți iei porția de întrebări și mai apoi ceea ce ai comandat, te îndrepți cu atent să nu risipești bunătate de meniu și cauți disperat, dacă ești singur, o masă sau măcar un colț unde să te poți bucura contribuția ta la indexul Big Mac din România. Găsind în sfărșit o masă, chiar și așa așezată lângă colțul cu țânci ce-și serbează ziua de naștere cu zgomot și cu angajați costumați în personaje, te așezi chitit pe treabă să înfuleci gospodărește minunăție de meniu standardizat, nu ca la shaormeriile de cartier.

   Dechizând ambalajul Big Mac-ului apuci grijuliu bestia calorică și, pasager te străfulgeră ideea standardizării gramajului total și pe componente la shaorme. Standardizarea mentală ți-e întreruptă brusc de vreun țânc zgomotos și cu pretenții de plimbări spre baie. Zâmbești amabil la însoțitoare și te ridici să faci loc mâncătorului de HappyMeal și, când te uiți în mână îți dai seama că între standardizarea shaormelor și alaiul spre baie a Măriei Sale sărbătorite, ai terminat-o cu BigMac-ul. Iar indicele de final e pe degete sub formă de sos. Resemnat te uiți spre cartofi și te gândești că trebuia să-ți  iei porție mare. Acum, asta e! Iei un cartof și vezi că e încă ferbinte. Iei altul, apoi altul și ... vine alaiul îndărăt. Te ridici din nou și-i urezi Măriei Sale în gând: „Vedete-aș pe la optișpe ani cu țâțe mai mari ca ale prietenei tale și șunculos ca maică-ta!”. Trece-alaiul și-au trecut și cartofii făr` să te bucuri de ei. Pleci fără să debarasezi și de la ușă te gândești la shaorma cu de toate, a cărei consumare ține cât meniul de la o nuntă. La colțul străzii te cauți prin buzunare și stai în balans mental între mare sau mică. Și apropiindu-te de tejghea comanzi cu năduf „una mare, cu de toate, la pachet”. Bucuros că nu s-au standardizat între timp shaormele și shormarul a fost generos, mai ales cu varza și cartofii rămași de-aseară, te îndrepți spre casă cu un index BigMac în minus, cu o sacoșă de shaorma și cu papilele excitate la gândul festinului ce urmează.

   Indicele BigMac folosit pentru măsurarea puterii de cumpărare între țări diferite ne așează pe noi, românii pe un loc mai spre coada clasamentului alcătuit de prețurile standard ale unui BigMac exprimate în USD. Există unele anomalii ale clasamentului date de influența unor factori politici (cazul Venezuelei). Țările nordice sunt în fruntea clasamentului consecință a veniturilor ridicate și a costurilor pe măsura veniturilor. În zona noastră țări precum Ungaria, Polonia, Ukraina au un preț mai mic pentru un BigMac. Dacă situația reflectă corect diferența între costurile și veniturile obținute în România și Ucraina, în cazul comparării cu Ungaria și Polonia diferențele nu mai sunt respectate.

   Salariile obținute de populație într-o parte din țările din primul tabel ( datele obținute au condus la unele lacune cauzate de lipsa de informații sau modul cum se calculează salariul minim, dacă există, și salariul mediu brut) arată că un român cu salariu minim câștigă cam 85 de hamburgheri  BigMac într-o lună. Asta înseamnă mai puțin de trei pe zi. Noroc că există piață și cartofi vrac pentru că altfel, o mare parte din populația României ar fi muritori de foame la propriu. Spre deosebire de noi, un belgian plătit cu salariul minim își permite 410 bucăți BigMac pe lună, asta dacă dorește să mănânce așa ceva.

   Indiferent dacă dorești sau nu să consumi BigMac în România pentru o familie cu venituri medii formată din 4 membrii, respectiv doi adulți și doi minori, își permite cam 78 de bucăți pe membru de familie lunar fără să mai cheltuiască pe nimic altceva.

   Câștigul democrației constă în libertatea de ați permite doi și ceva bigmaci pe zi, dacă stai sub cerul liber și n-ai altceva de plătit.