Europa lui „fiecare pentru el”

   Racul, broasca și știuca din fabula lui Alecu Donici exprimă cel mai bine situația de astăzi a UE. Adunătura de state, națiuni și pretenții de autonomie reprezintă fundamentul unui acaret șubred în care s-au depozitat deopotrivă: Mercedesuri, Renaulturi, căruțe, mobilă Ikea, costume Armani, izmene rupte în fund și politicieni de mâna a doua.
Peste toate acestea, s-a așezat un acoperiș de concepte inepte ce crează premisele unui perpetuum mobile în orice direcție.

   În linii mari, economia UE funcționează pe principiul - cei mari îi papă pe cei mici și cei mici au „onoarea” de a deveni dejecții. Cam 1% e bugetul anual al UE raportat la PIB-ul țarilor componente. Acest 1% echivalează cu 4% din PIB-ul Germaniei și, aceeași Germanie are o contribuție netă la acest buget de circa 10 miliarde euro anual. Pentru o țară ca România poate părea o sumă importantă, dar pentru motorul nemțesc, ce funcționează și pe bază de gaz rusesc, e puțin, cam 0,4 % din pib sau 1% din bugetul anual. Deci, dacă ești o țară cu deficit ridicat din sud sau est, ca să intri în familia europeană în care deciziile se iau la Berlin, după care sunt transmise la Bruxelles, trebuie:  să-ți deschizi ușile pentru mărfurile celor competitivi, să crești tarifele la energie și combustibili pentru a nu face concurența neloială și să te abții de la a sprijini propria economie pentru a nu fi acuzat de discriminare. După ce ai făcut toate acestea și ți-ai pus pe butuci o mare parte din puțina industrie ce-o aveai, mai trebuie, în plus,  să concurezi cu produsele agricole din celelalte țări în condițiile unor decalaje semnificative ale subvențiilor.

    Odată pusă pe butuci industria prin creșterea rapidă a costurilor, fără a putea fi absorbită de companii prin creșterea de eficiență energetică, și odată trântită agricultura prin discrepanța subvențiilor, se pune problema reducerii deficitelor crescute. Ca stat sărac ai lucrat cu deficite crescute pentru a putea susține un consum intern la un nivel care să nu-ți faulteze definitiv economia, pentru că, în lipsa unui export net pozitiv, aceasta e șansa ta de supraviețuire. După măsurile de austeritate impuse de cei cu o economie bazată pe exporturi, consumul intern a statelor-problemă se duce de râpă. Fără exporturi și fără consum intern, dar cu speranța de a atrage fonduri din acel 1% cât reprezintă bugetul UE raportat la PIB-ul UE, se dă drumul la discuții despre cine muncește și cine nu, despre bogați și săraci și despre ciocul mic ce trebuie executat de cei săraci și leneși. Cea mai mare păcăleală a UE constă în bugetul ei, iar reducerea decalajelor de dezvoltare prin accesarea de fonduri e o glumă sinistră pentru că sumele sunt prea mici pentru a putea stimula consumul intern, mai ales că proiectele de anvergură sunt apanajul firmelor din economiile dezvoltate. 

   Impotența Bruxellelului în situația din Ucraina creionează o imagine de moș senil căruia îi sună clopoțeii, exact ca Agamiță Dandanache în ziua alegerilor, iar pe acest candidat trebuie să-l alegem, c-altfel se supără Poarta Brandenburgului.