Când va intra România în faliment

   Opinia majorității economiștilor, cu, sau fără, diplomă de la Harvard, e că un nivel de 80% din PIB al datoriei publice e limita sustenabilității. După acest nivel apar problemele de finanțare. La noi, acest nivel a tot fost mestecat de diverși miniștri, ca fiind un adevăr ce nu trebuie să ne îngrijoreze în viitorul apropiat.

În luna iulie a anului curent, România avea un grad de îndatorare de circa 39,3% din PIB, în scădere față de începutul anului, când atinsese nivelul de 40%. Deci, de la 39,3% la 80% e cale lungă și vom avea suficient timp să ne dumirim ce mai înseamnă astăzi rostogolirea unei datorii, prin refinanțări succesive, pe un trend mereu ascendent și pe piețe financiare relativ calme.

   Problema între teoria economică și realitatea românească e că nivelul de 80% ține cont de un grad de colectare la buget mult mai mare decât cel înfăptuit, an de an, de ANAF. Gradul de colectare la buget în țările acelor economiști care au stabilit nivelul sustenabilității datoriei publice este de minim 40%, și nu de 32%, cât a fost anul trecut în România. Aceasta înseamnă că o țară cu un grad de colectare de 40% din PIB colectează cu un sfert mai multe taxe procentual. De ce e important gradul de colectare și nu PIB-ul când vorbim de datoria publică? Din același motiv pentru care ofițerul de credite îți calculează cât încasezi tu lunar efectiv pentru a putea face față ratelor la credit. Dacă tu ai un salariu brut de 10 lei și incasezi efectiv 3 lei pentru că ești înscris și la un fond de pensii sau de asigurari de sănătate privat, atunci ofițerul de credite va ține cont de cei 3 lei și doar de ei. Pe ofițer nu-l interesează cât produci tu într-o lună, ci cât încasezi. Analog, dacă România n-a reușit în ultimii șapte ani să depășească un grad de colectare mai mare de 33,1%, atunci creditorii vor ține cont de aceasta și vor vedea un nivel de 60% drept un grad de îndatorare la limita sustenabilității datoriei publice.

   Plecând de la realitatea că limita sustenabilă pentru gradul de îndatorare a României e de 60% din PIB și că, din 2008 încoace, același grad a crescut cu aproape 26% în PIB, aritmetica simplă ne arată că, în ritmul acesta, ne mai rămân vreo șapte ani de trai pe credit. Sigur, economia nu e aritmetică simplă, dar chiar și calculele aritmetice cântăresc mai mult atunci când perspectivele deficitelor structurale sunt de creștere, evoluția PIB-ului este spre scădere și tot ce împrumuți ia calea consumului și nu al investițiilor. Putem extinde perioada de șapte la zece, sau chiar cinsprezece ani, și asta, doar dacă nu va exista o nouă recesiune mondială, dar cum există slabe șanse ca în următorul deceniu să nu intrăm într-o nouă recesiune, atunci, cei șapte ani aritmetici par realiști. După cei șapte ani, vom simți din plin reticența piețelor în a finanța un mod de guvernare lipsit de eficiență și perspective. Așa că, bucurați-vă de termenul de grație, chiar dacă ceasul a început să ticăie!