Restitutio in integrum cu dobândă

   Avântul retrocedărilor, fără a ține cont de reformele agrare succesive din perioada interbelică și de după cel de-al doilea război mondial, a fost una din mizele Legii nr. 247/2005 privind „reforma” în domeniile proprietății și justiției.

Reformele agrare din 1864, 1921 și 1945 au vizat împroprietărirea celor mulți. Între aceste reforme au existat o serie de procese în urma cărora statul a avut câștig de cauză sau, din contră, a plătit despăgubiri. 

   În perioada interbelică s-au plătit despăgubiri importante pentru exproprierile făcute de stat. Reforma din 1945, realizată în condiții perfect legale pentru acele timpuri, a fost ignorată voit în anul 2005, pentru că nu dădea posibilitatea revendicării de către persoanele fizice  a unor suprafețe mai mari de 50 de hectare. Așa că, pe considerente ce țin de păreri, mai mult, și nu de drept, au trecut la situația existentă în perioada interbelică, ignorându-se faptul că Petru Groza fusese numit legal, în conformitate cu prevederile constituționale, de către regele Mihai. Ca lucrurile să fie și mai complicate, legea dă posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate în baza unor acte valabile anterior reformelor interbelice. Singura barieră de timp e cea a gradului de rudenie, ce merge până la rudele de gradul IV. Legea nu impune aceeași barieră asociațiilor, așa au luat ființă clone ale Fondului Bisericesc din Bucovina, o serie de organizații din Ardeal, toate chitite pe revendicări, în cele mai multe cazuri fără fundament legal, dar cu destule pile să nu se lase încurcate de acest lucru.

   Datele referitoare la fondul forestier înfățișează o Românie cu circa 2,5 mil. ha de pădure înainte de primul război mondial, ceea ce reprezenta circa 20% din teritoriul României celor două principate. După unirea din 1918, suprafața a ajuns la 7,3 mil. ha, ceea ce reprezenta circa 24,7% din suprafața țării. După al doilea război mondial, când România ajunge la dimensiunile actuale, conform unei anchete statistice din 1947, suprafața fondului forestier ajungea la circa 6,39 mil. ha (26,8% din teritoriu). În recensământului din anul următor, suprafața era mult mai mică, de circa 4,82 mil. ha. Conform explicațiilor din lucrarea publicată a recensământului, diferența ar proveni din faptul că oamenii aveau tentația să declare mai puțin teren decât în realitate, prin urmare cifra acceptată a fost cea din anchetă. La acea dată, circa 29% din fondul forestier era în proprietatea publică a statului, circa 27% se afla în proprietatea diverselor comune, orașe, unități de cult și învățământ, 24% era deținut de persoane fizice și restul de 20% se afla în proprietatea a diverselor asociații.

   În 1990, fondul forestier era mai mic decât în 1947, având o suprafață de 6,37 mil ha. De atunci și până anul trecut a crescut cu 170 mii de ha. Creşterea poate fi reală sau, mai degrabă, poate fi pusă pe includerea statistică aiurea a unor terenuri cu lăstăriș. Din cele 6,54 mii de ha existente la nivelul anului trecut (circa 27,3% din teritoriul României), circa 40% erau în proprietate privată. Aceasta înseamnă că, faţă de situaţia din 1947, mai este loc de retrocedare. Atunci, asociaţiile şi persoanele fizice dețineau împreună circa 44%. Problema e că anul trecut cererile de retorcedare ale asociațiilor și persoanelor fizice au depășit valoarea existentă în 1947 cu circa 975 mii ha. Aceasta înseamnă că procentul proprietății private  ar ajunge la 55% din totalul fondului forestier actual, în condițiile în care, înainte de naționalizare, era de 44% din totalul fondului forestier. 

   Concluzia este că, ori vechii proprietari sau moștenitorii cer dobândă, ori unii dintre ei mint, ori s-a retrocedat cui nu trebuia, sau toate la un loc. În timpul acesta, se aude doar muzică de drujbă, din 2005 încoace volumul de metri cubi recoltat crescând cu 21% (de la 15,67 mil. metri cubi în 2005 la 19,06 mil. metri cubi în 2013).