Top 10 cele mai mari țepe date de guvernele din 2000 încoace

   România este țara unde țeapa își are rostul ei, indiferent dacă ești sau nu vinovat de ceva. Din 1990 încoace, diversele guverne s-au organizat pe principiul țepelor - cu cât mai mare, cu atât mai bănoasă pentru ei și dureroasă pentru restul. De țepele anilor `90 m-am ocupat în trecut, acum încerc să fac o ierarhie a celor de după 2000.

Topul urmărește să stabilească o ierarhie prin prisma prejudiciului cuantificabil, fie calculat de procurori, fie rezultat din bilanțurile societăților.

   10. Privatizarea ARO este un exemplu de „privatizare de succes” marca Adrian Năstase. În anul 2003, contra a doar 153 mii dolari, ARO Câmpulung intra pe mâinile unui afacerist - John Perez, patronul companiei Cross Lander USA. Imediat după privatizare, afaceristul găsit de APAPS vinde fabrica de matrițe contra sumei de 2,7 milioane de dolari, încălcând fără jenă angajamentele contractuale. În trei ani de la privatizare, ARO a devenit un morman de fier vechi, la propriu. Din uzina ce avea pe timpuri 12 mii de angajați, mai rămăseseră doar paznicii de fier vechi. Prejudiciul adus statului e dificil de estimat, dat fiind decăderea acestei companii de la jumătatea anilor `90. În anul privatizării, cifra de afaceri a companiei era de circa 550 miliarde lei vechi (55 mil. lei noi). Ultimul an din care există referiri la producțe este 1997, an în care la ARO se produceau circa 4200 automobile, iar numărul angajaților era de peste 6100. ARO intră în categoria Tractorul Brașov, Rulmentul Brașov, Uzina Săvinești, toate exemple de pricepere managerială, înainte și  după anii 2000.

9. Privatizarea Uzinei Republica e ocupantul penultimului loc al topului. Acestă privatizare a avut loc în 2003 contra sumei de 2 mil. dolari, sumă din care statul a încasat efectiv circa 660 mii dolari. La vremea respectivă, Republica avea datorii cumulate de circa 50 milioane de dolari, acesta fiind motivul pentru prețul cerut. Patrimoniul imobiliar al uzinei era imens faţă de suma cerută la privatizare. Cele peste 40 de hectare erau evaluate la valoarea minimă de  50 milioane euro. Capitalul societății la data privatizării era de peste 20 milioane de dolari. La nici doi ani de la privatizare, datoriile urcă de la 50 milioane dolari la 84 milioane de dolari, iar o serie de active sunt transferate către alte societăți. În 2007, se ia decizia anulării privatizării. În urma „privatizării” de succes, statul pierde circa 100 milioane de dolari din sumele datorate, peste 20 de milioane din active și se trezește cu un spor de peste 2000 de șomeri. Cazurile Uzinei Republica și ARO se înscriu într-o lungă serie de privatizări problematice începute la sfârșitul anilor `90.

   8. Contractul EADS este un exemplu al modului de operare în materie de spoliere a bugetului prin renegocieri și acte adiționale. În 2004, neobositul în ale privatizărilor, Adrian Năstase, semna un contract de securizare a frontierelor în valoare de minim 650 milioane euro. A trecut anul, a pierdut alegerile Adrian Năstase, au venit alții la putere și s-a renegociat contractul. La final, după renegocieri „de succes”, suma a fost majorată până la aproape un miliard de euro (996 milioane euro). Acum, la zece ani distanță, există un dosar al DNA ce investighează acest contract. Dorim DNA-ului multă baftă!

7. Privatizarea distribuției de energie electrică a început pe timpul lui Adrian Năstase și a continuat pe timpul guvernului Tăriceanu. În 2004, Electrica Dobrogea și Electrica Banat au fost privatizate contra sumelor de 13,6 și 21,6 milione euro. Atât a încasat efectiv statul de pe urma privatizării, restul a constat în majorări de capital aduse de cumpărător pentru retehnologizarea acestor societăți. În 2005 și 2007, din privatizarea Electrica Moldova, Electrica Oltenia și Electrica Muntenia Sud, statul a încasat circa 840 milioane euro (230 au revenit Fondului Proprietatea). Sumele încasate de stat reprezentau echivalentul a circa 33% din acțiuni. Cumpărătorul era obligat să vină cu un aport suplimentar pentru tehnologizare, ceea ce i-ar fi mărit cota la 67%. În toate contractele de privatizare, obligațiile de majorare de capital ale cumpărătorului s-au făcut din resursele existente în societățile privatizate și nu din aportul adus de noul proprietar. Cu alte cuvinte, noi le-am vândut o societate la echivalentul de 33% din acțiuni, societățile dispunând de resurse proprii suficiente pentru investiții. Suma totală cu care s-a fentat statul  e estimată între 500 - 600 milioane euro (Electrica Oltenia fiind vândută integral). Acum, la aproape un deceniu distanță, este în derulare o anchetă ce vizează respectarea condițiilor din contractul de privatizare.

   6. Conversia datoriei Rompetrol din anul 2003 în acțiuni deținute de stat, în valoare de 762 milioane dolari,este exemplul capitalismului de cumetrie, altoit cu privatizări pe nimic. În 2000, la privatizarea Petromidia, Patriciu se angaja să plătească, în primă fază, datorii de 53 milioane dolari, iar mai apoi să plătească eșalonat circa 240 milioane dolari și să facă investiții de peste 220 milioane dolari. Statul refuzase o ofertă de preluare a Petromidiei de peste 700 milione dolari din partea companiei turcești Akmaya. Așa că, răposatul Patriciu a luat el Petromidia. Nu se știe sigur cât a plătit efectiv, obligația era ca în 90 de zile să vireze 18 milioane de dolari statului, dacă s-au virat sau nu, nimeni nu știe, nici măcar statul. În 2003, datoria Rompetrol față de stat crescuse de la 240 milioane dolari la 570 milioane euro. Patriciu a reușit să obțină de la guvernul Năstase conversia datoriilor în acțiuni. Deci, după privatizarea pe nimic pentru a obține plata datoriilor, statul s-a trezit coproprietar cu o cotă mult diminuată la ceea ce el a dat gratis, în speranța că va recupera ceva din datorii. Anul trecut, guvernul Ponta a negociat cu kazahii și a accepta o sumă de 270 milioane de dolari din totalul de 762 milioane echivalentul a 570 milioane euro. Toată afacerea statului cu Dinu Patriciu a cauzat un prejudiciu real mai mare decât datoria efectivă, prin înghețarea datoriei la suma fixă din 2003, fără să existe o compensare cu rata dobânzilor măcar.

  5. Contractul cu Bechtel a făcut din prețul pe kilometru de autostradă, realizată în condiții de podiș și dealuri, un record mondial absolut. După acest contract, tot ce înseamnă noi kilometri de autostradă din România au avut tendița de a se apropia cât mai mult de precedentul stabilit. Semnat în 2004, pentru o sumă vehiculată de 1,3 miliarde de euro, contractul a fost renegociat cu „succes” de către guvernul Tăriceanu. Costurile renegociate nu au putut duce la o sumă finală, existând posibilitatea de a fi majorate oricât. La final, din cei 420 de km ne-am ales cu 52, cu 1,4 miliarde euro cheltuiți, cu potențiale procese de despăgubire, cu niciun vinovat și un contract original lipsă.

   4. Averea Fundației Gojdu a trecut prin mai multe încercări de a fi înstrăinată, sau, mai bine zis, de a se renunța la ea. În 2005, guvernul Tăriceanu, mânat de entuziasm în relațiile româno-ungare și ghidat de UDMR, a promulgat Ordonanța Gojdu. Ordonanța a fost respinsă la vot, ani mai târziu, totuși ea și-a produs efectele, guvernul maghiar considerând subiectul încheiat de la promulgarea acesteia. Nici până astăzi, statul sau BOR n-au abordat subiectul cu o strategie gândită. Averea de peste un miliard de euro e încă în picioare în Budapesta, așteaptând doar o abordare a recuperării ei cu mai multă înțelepciune.

   3. Privatizarea Sidex Galați în anul 2001 către indienii de la LNM Holdings NV, devenit mai apoi Acelor Mittal, pentru suma da 70,2 milioane dolari, a însemnat o povară pentru statul român de peste 1,8 miliarde dolari. În contractul de privatizare, guvernul Năstase se angaja să renunțe la datoriile către stat de 600 de milioane de dolari ale combinatului și să preia datoriile câtre furnizori și bănci ale combinatului în valoare de 285 milioane dolari. În plus, combinatul era scutit de plata TVA și a impoziutului pe profit pe cinci ani. După cinci ani, sumele rezultate în urma acestei scutiri se ridicau la un miliard de dolari. Combinatul e pe pierdere în ultimii cinci ani, iar din cei 27 mii de angajați de la privatizare,  mai erau 7.200 anul trecut.

   2.Privatizarea Pertom se înscrie în lungul șir de privatizări pe bani puțini. 670 milioane de euro a încasat efectiv statul pe o companie cu active totale de 15,7 miliarde lei (4,33 miliarde euro) și datorii totale de 490 milioane euro. Profitul anilor ce-au urmat privatizării companiei a totalizat suma de 17,2 miliarde de lei (5,440 miliarde euro calculate la cursul mediu al anilor ce-au trecut). Deci, din 2005 până în 2013, Petrom a avut profituri mai mari decât suma plătită la privatizare de ... peste opt ori! De fapt, în primii doi ani de la privatizare profitul net al companiei cumulat ajunsese la 1,04 miliarde euro. Ce mai, asta e bomboana de pe coliva politică a lui Bombonel! Pentru restul țării, această „bombonică” de privatizare e amară rău și ustură buzunarul la pompă pentru a pompa profituri la cote maxime.

   1. Fondul Proprietatea  a fost înființat în anul 2005, cu scopul de a compensa solicitanții de despăgubiri, victime ale naționalizării în regimul comunist. Construcția a devenit rapid o sursă de bani pentru cei ce știau să acționeze pe burse. Echivalentul a 13,78 miliarde de lei (3,6 miliarde de euro) au fost trecuți din proprietatea statului în proprietate privată prin construirea unui protofoliu de participații la cele mai preformante companii românești. După nouă ani de la înființare, fondul a oferit participații la circa 11.000 de solicitanți de despăgubiri. La data înființării, existau peste 74 de mii de cereri de despăgubire. Peste 14 mii n-au acceptat participațiile oferite. Așadar, circa 49 mii de cereri din totalul de 74 de mii au rămas nesoluționate, deci tot în grija statului. Probabil, pentru ceilalți despăgubiți, vom avea nevoie de vreo trei fonduri și ceva, dacă nu, chiar mai mult.

   Toate țepele enumerate nu reprezintă decât o parte, cât de cât, cuantificabilă. Sunt sigur că topul poate fi lărgit la 100 sau, sau chiar la 1000, dar pentru asta e nevoie de o ditamai lucrare de doctorat. Eu, deocamdată, doctor nu-s. Nu sunt nici măcar întemnițat, c-am văzut că încet, dar sigur, închisorile noastre devin incubatoare de scriitori. De aceea, recomand ca acest top să fie privit drept unul dinamic, ce se poate modifica oricând, pe măsură ce apar informații suplimentare din noile dosare DNA ce investighează corupția din urmă cu un deceniu.