5 metode de spoliere postdecembriste

   Într-un mediu în continuă schimbare, organismele se adaptează sau, dacă nu, dispar. Metodele de însușire a avutului privat și public se adaptează, la rândul lor, sau riscă să fie date în vileag și, chiar mai grav, riscă să devină ineficiente.
    Prima metodă de spoliere brevetată după revoluție au reprezentat-o celebrele Caritasuri, în realitate, niște simple scheme Ponzi. Caritasul de la Cluj a fost cea mai mare schemă de acest fel. Această schemă se derula sub atenta supraveghere a instituțiilor statului. La momentul falimentului, se estima o pagubă de 450 milioane de dolari. La condamnarea lui Ioan Stoica, prejudiciul oficial era de 78 milioane de dolari. Din cei 7 ani cu executare, Stoica a executat doar un an și jumătate. Metoda, deși viza economiile populației și nu banul public, prin girul tacit din partea instituțiilor aduce statului calitatea de complice la un jaf a cărui victimă a căzut cetățeanul de rând.

   A doua metodă este reprezentată de „fondurile de investiții” ce activau pe o piață în care valutiștii erau stâlpii pieței de capital. SAFI și FNI sunt exemplele de înșelăciune cu ceva mai mult ștaif decât Caritasul lui Stoica. Dacă în cazul SAFI, prejudiciul nu a fost stabilit de instanță, deși a existat o scădere majoră a activelor Fondului Mutual al Oamenilor de Afaceri (SAFI administra acest fond), în cazul FNI, cei 318 mii de păgubiți au avut câștig de cauză după mai bine de un deceniu, iar prejudiciul s-a schimbat permanent, în funcție de expertizele comandate de părțile din dosar. Și în cazul acestei metode vorbim despre bani privați, bani subtilizați cu largul concurs al statului.

   Falimentele bancare de la sfârșitul anilor `90 și începutul anilor 2000 reprezintă a treia metodă de spoliere a banilor privați, în prima fază, și a banului public alocat pentru acoperirea găurilor, în a doua fază. Credit Bank, Banca Albina, Bancorex, Bankcoop, Banca Columna, Banca Dacia Felix, Banca Internațională a Religiilor, Banca Română de Scont, Banca de Investiții și Dezvoltare, Banca Turco-Română. Între toate aceste bănci falimentate, Bancorex este de departe cea mai mare gaură dată statului român. Prejudiciul acestui faliment depășește 3,5 miliarde de dolari, fiind de câteva ori mai mare decât suma cumulată a celorlalte falimente bancare. Recuperarea prejudiciului s-a făcut din buzunarul tuturor, pe parcursul a mai mult de un deceniu de la data falimentului (1999).

   A patra metodă este cea a contractelor cu statul. Între 30% și 33% din PIB reprezintă bugetul general consolidat (bugetul de stat și bugetele locale), ceea ce însemna 226 mld. lei cheltuieli generale. Din această sumă, circa 40 de mld. lei reprezintă cheltuielile pentru bunuri și servicii. Aici regăsim, pe parcursul anilor, contractele Microsoft, EADS, Bechtel, achiziții ale Loganurilor pentru poliție de 70 mii euro pe mașină, și câte au mai fost dar, încă nu știm despre ele. Banul public risipit prin contracte umflate e metoda uzitată, mai ales, după anii 2000.

   Privatizările și retrocedările constituie o a cincea metodă de spoliere a avutului public. Da, e adevărat că statul e un prost administrator, iar privatizările ar fi trebuit să ducă la un spor de competitivitate în economie. Doar că, făcute intenționat, în baza unor contracte laxe, pe bani puțini, multe din privatizări au sfârșit la fier vechi, RAFO fiind unul din cele mai recente cazuri de acest fel. Petrom, Rompetrol, Sidex, BRD, societățile de distribuție gaze și cele de electricitate, sunt doar câteva exemple de privatizări pe bani puțini. Retrocedările făcute cumpărătorilor de drepturi litigioase sunt o mașină de făcut bani pe seama statului. Între retrocedări și privatizări există o legătură. Ea poartă numele de Fondul Proprietatea. 3,76 miliarde de euro reprezintă zestrea acestui fond, constând în participații la companiile unde statul mai deținea un pachet de acțiuni. Din cele 74 de mii de cereri de despăgubire existente la momentul constituirii fondului, doar 11 mii au primit actiuni la fond. Restul, fie n-au fost încă soluționate, fie au fost despăgubiți în afara fondului. Statul a cedat o parte din participațiile sale fondului pentru a scăpa de despăgubiri, doar că n-a scăpat decât de participații, cele mai multe dintre cererile de despăgubire sunt încă proces de soluționare, iar fondul nu mai oferă participații.
    Mecanismul spolierii s-a perfecționat în 25 de ani. S-a plecat de la metode primitive precum schemele Ponzi, s-a trecut la schemele Ponzi fardate cu denumiri de fonduri, s-a dat apoi atacul la bănci, iar ulterior, s-a trecut la privatizări, retrocedări și contracte cu statul umflate.