Apetitul pentru grevă a muncitorului român - statistici

   Prima grevă a muncitorilor români a fost, de fapt, răscoala din 1907, clasa muncitoare de la acea dată fiind subdezvoltată, industria reprezentând mai puțin 15% din economia Vechiului Regat. Așa că, neavând muncitori, am făcut și noi ce-am putut cu țărănimea. În perioada interbelică, greva minerilor de la Lupeni (1929) și cea de la Atelierele Grivița (1933) ne-au adus oarecum în rândul lumii.
   Cele două greve și răscoala au fost folosite din plin de propaganda comunistă, dânduli-se dimensiuni mitice. Dacă în cazul răscoalei din 1907, exagerările au fost mai mici, înăbușirea revoltei fiind extrem de dură chiar și după standardele practicate în colonii de Marile Puteri, în cazul celor două greve propriu-zise, deși au existat victime, numărul acestora a fost exagerat, iar amploarea protestelor, mai ales în cazul Grivița, a fost exagerată grosolan, din motive ce țin de Gheorghiu Dej (vezi imaginea). În perioada comunistă, românii au avut mai mult curaj în a-și cere drepturile decât în ultimii ani, când au făcut-o pe ritm de dans al pinguinului. Greva minerilor din Valea Jiului din 1977 și revolta de la Brașov din 1987 reprezintă acte de curaj într-o epocă în care românii erau mai preocupați de statul la coadă cu privirea ațintită în sacoșa goală de 1 leu.
   După Revoluție, statistica oficială (INS) ne oferă date despre conflictele de muncă. Definiția adoptată în ultimii ani este de conflicte de interese, dar definiția se suprapune, în mare parte, peste ceea ce se înțelege prin grevă, fie că e de avertisment sau propriu-zisă. E drept că seria de date pornește din 1992, adică după panseluțele plantate de mineri în 1990 și după dărâmarea guvernului Roman în 1991, dar și așa, acestea ne oferă o imagine edificatoare despre spiritul de luptă a muncitorului român. Între 1992 și 2000, în România au avut loc 2.913 conflicte de muncă. Din 2001 până în 2010 au avut loc 977 de conflicte de muncă, iar din 2011 până în 2013 (pentru 2014 datele nu sunt încă disponibile) au avut loc doar 80 de conflicte. Deci din 1992 până în 2013 au avut loc 3.970 de conflicte de muncă (vezi imaginea). Media grevelor din 1992 până în 2013 (22 de ani) e de 180 pe an. În ultimii trei ani însă, media e de doar 27 de conflicte pe an. Gena protestatarului român e pe cale de dispariție, ea manifestându-se rezidual printr-un like pe facebook.
   În ceea ce privește solidaritatea muncitorilor atunci când se declanșează conflictul de muncă, rata de participare la conflict variază între 28% în 1992 și 92% în 2013 (vezi imaginea). Procente de peste 70% se înregistrează după 2004, cu unele sincope în 2010 și 2011. Deși rata de participare la greve, în cadrul unităților în care are loc conflictul, a crescut, numărul total al participanților a scăzut încontinuu. Din 1992 până în 1999, numărul participanților efectivi la grevele din timpul unui an a fost de peste 400 de mii. Vârful a fost atins în 1999, când numărul a depășit cifra de un milion (vezi imaginea). Până în 2010, numărul salariaților participanți la grevă a înregistrat o tendință de scădere, iar după 2010, numărul a devenit ridicol de mic. În 2013, numărul de salariați participanți la conflictele de muncă a fost de 7.700, iar rata de participare a atins nivelul maxim din anii post-decembriști (92%). Am putea spune că au fost puțini, dar uniți. Pentru unii probabil contează calitatea, sau calitatea execuției dansului pinguinului. Pentru guvernanți și patronate, în schimb, numărul redus de greve e un paradis de care beneficiază fără a avea vreun merit, ci doar un popor docil, mare amator de mititei de Ziua Muncitorilor, zi în care Europa ia foc prin manifestații, iar la noi mititeii se perpelesc într-un cor de râgâituri. Spiritul protestatar se manifestă spontan atunci când cineva sare rândul la coada pentru mici.