De ce urâm băncile?

   Băncile românești se comportă ca niște cămătari. Băncile românești nu sprijină în niciun fel dezvoltarea mediului de afaceri. Băncile românești nu-și asumă niciun risc. Fiecare român a plătit din buzunarul propriu gaura lăsată de falimentul Bancorex. Băncile românești au păcălit clienții, acordându-le credite în franci elvețieni. Acestea sunt doar câteva din reproșurile demne de ura de clasă aduse băncilor de mai toată lumea.

   Legea dării în plată e văzută ca un fel de băț a cărui unică funcționalitate e să le dea câteva peste bot bancherilor. Susținătorii acestei legi ne zic că și băncile trebuie să-și asume un risc în relația cu clienții. Pare logic, dacă băncile ar opera cu banii lor și nu cu banii deponenților. Băncile noastre sunt universale, nu sunt bănci de afaceri, iar sursele pentru creditele acordate clienților persoane fizice sau juridice sunt depozitele atrase de la firme și populație. Dacă ar fi fost bănci de investiții, atunci riscul asociat operațiunilor era mult mai mare, iar acționarii sunt conștienți de acest risc. Niciun om întreg la cap, cu un depozit la o bancă, nu va dori ca banca să-și asume un risc sporit atunci când în joc sunt banii săi. Cu alte cuvinte, dacă e să-și asume vreun risc, banca trebuie s-o facă pe banii ei și nu pe banii deponenților. Numai că, legea dării în plată, atât de aplaudată de cei cu credite imobiliare, ne zice că banca trebuie să riște banii deponenților. Cei cu credite imobiliare ar face bine să se uite în jur, la părinții lor, la frați, prieteni, toți aceia ce au un depozit bancar, ei sunt cei ce-și asumă un risc în cazul în care un credit devine neperformant, comnform acestei legi.

   O altă idioțenie pe care o tot aud de ceva vreme e că băncile nu pierd. Pe bune? Băncile pierd, iar anii trecuți când s-a făcut tam-tam cu pierderile băncilor din România, chiar n-a băgat nimeni în seamă? BCR, de exemplu, a încheiat anul trecut cu pierderi de 2,8 mld. lei. Problema e ca pierderea să nu devină o obișnuință, pentru că atunci distracția se termină, iar banca intră în faliment. Depozitele de până la 100 de mii de euro sunt garantate, dar sistemul bancar e în risc de contaminare în caz de faliment a unei bănci mari. Așa că, niciuna din restul băncilor nu se simte bine dacă o bancă mare intră în faliment, iar gaura trebuie acoperită ca să nu se lărgească și să înghită și economiile altora.

   Băncile din România au multe bube în cap, dar asta nu înseamnă că trebuie să le facem și niște cucuie. Multe dintre bănci abia și-au curățat bilanțurile de credite neperformante, iar acum, prin această lege, dacă se va aplica retroactiv, cum se vrea, bilanțurile vor fi pline de case și apartamente ce valorează o treime față de valoarea de la data contractării creditului. Ar fi normal ca unui deponent să i se transforme depozitul în jumătate de baie dintr-un apartament de la iesirea spre Pitești? Nu e normal, dar asta înseamnă ca băncile să-și asume un risc. Băncile de la noi trăiesc, în principal, din diferența de dobândă între credite și depozite. Atunci când o bancă se trezește pe cap cu un apartament, ce opțiuni are conform legii? Poate să vândă apartamentul la prețul actual al pieței, asumându-și pierderea. Dacă pierderile sunt mari și banca are probleme, nici deponenții cu depozite mai mari de 100 mii euro nu se simt bine, și aici vorbim în special de firme. Lanțul acestor dependențe se va propaga în economie, cauzând pierderi mai mici tuturor. Asta înseamnă disiparea riscului. Ce vină are restul lumii că Ionel nu și-a mai putut achita creditul ipotecar? N-are nicio vină, dar va plăti.