Postări
Un semn al declasării şi înmulţirii oamenilor cari nu lucrează nimic şi trebuiesc hrăniţi din bugete este fără îndoială sporirea dărilor directe şi indirecte şi greutatea extremă cu care oamenii le plătesc.
Dări se grămădesc pe dări, de ajung orice articol ce intră în gură sau acopere trupul, dare pe căldură şi dare pe lumină, dare pe mişcarea din loc în loc, pe tot ce trăieşte pe pământ ori în apă.
Cine cunoaşte stările de lucruri de acum douăzeci şi cinci de ani în materie fiscală ştie că deosebirea e cât cerul de pământ. Darea era directă: statul se adresa sincer către omul care, posedând ceva, avea nevoie de apărarea lui. Statul modern se adresează într-o sumă de cazuri indirect, escamotând din buzunările oamenilor suma ce-i trebuieşte. E însă evident că orice dare, sub orice formă s-ar percepe şi oricum s-ar chema, e plătită la urma urmelor de către pământ şi de cătră producţiunea reală.
O dovadă oarecum elementară despre aceasta este bunăoară regia tutunurilor. Desigur, tot mecanismul sutelor şi parasutelor de funcţionari, apoi toţi acei cari trăiesc din milioanele ce le produce această dare nu produc ei înşii un fir de tutun, nu adaugă o centimă la valoarea lui. Toţi sunt mijlocitori între producător şi consumator, dar în calea acestei mijlociri producătorul capătă preţul cel mai mic posibil, consumatorului i se cere cel mai mare posibil, şi din această diferenţă, din care cei doi membri de căpetenie ai tranzacţiunii economice nu au nici un folos, ci pierdere, mii şi iarăşi mii de paraziţi sociali trăiesc.
Acest exemplu îl dăm pentru că, de o elementară claritate, ne dovedeşte printr-un caz produs în mod artificial netrebnicia marelui număr al claselor de mijlocitori. Precum agenţii regiei, în înterpunerea lor între producător şi consumator, nu produc în realitate nimic, ci trăiesc din diferenţa impusă între preţul obţinut de unul şi cel plătit de celalt, tot aşa trăiesc toţi mijlocitorii din acea artificială şi ruinătoare diferenţă.
Darea directă ar fi deci singura dreaptă şi singura care are un element de moralitate în ea. Cerută direct de la oameni, ei sunt în stare a simţi când marginea impozabilităţii s-au ajuns pe deplin şi statul nu-şi poate permite a face înnoituri de prisos, când, de unde n-ai ce lua, nici Dumnezeu nu poate lua. Dar prin dări indirecte se esploatează pe nesimţite un popor întreg, de ajunge că nu mai ştie ce poate ori nu poate. Se simte numai că puterea impozabilă e sleită cu desăvârşire şi atunci zbiri guvernamentali acopăr ţara ca lăcustele ori ca o armată de invazie şi se dezvoltă, sub protecţia guvernului, un fel de brigandaj oficial. Ş-apoi se mai zice că la toate relele din ţară reacţiunea e de vină. E în adevăr regretabil că lipseşte un partid reacţionar; un partid adecă cu destule mijloace şi destulă înrâurire ca să readucă trecutul, cam necioplit în felul lui, dar sănătos şi vrednic.
Spună oricine dintre contimporani ce ţin minte ziua de alaltăieri daca, în timpul adevăratei reacţiuni, s-a vândut vreunui om averea pentru neplată bir sau dacă era cu putinţă măcar una ca aceasta?Altfel acum. Pe lângă sechestre, se-ntâmplă omoruri chiar cu ocazia împlinirilor.
O foaie din Târgovişte ne spune că o biată femeie, pentru o dare de 10 franci pretinsă cine ştie sub ce titlu, a fost bătută de un perceptor şi că a murit din acea bătaie. În Bucureşti, o altă femeie, scutită de-o amendă comunală de 5 franci, a fost bătută de perceptor pentru ea. De la birjari se sechestrează trăsurile, adecă instrumentul lor de muncă, scutit de lege. Înainte-ne avem 8 chitanţe de dări împlinite, tăiate dintr-un registru à souche, fără nici o iscălitură şi fără ca numărul din roluri să fie trecut. Şi-n acelaşi timp în care agenţi fiscali ucid oamenii şi lumea ţipă de sărăcie, de neputinţa de-a suporta atâtea misiuni în străinătate, atâtea pensii reversibile, atâtea răscumpărări, atâta lux guvernamental şi atâta brigandaj parlamentar, în acelaşi moment foile oficioase ne spun că finanţele merg bine, că mai trebuiesc câteva zeci de milioane pentru poduri peste Dunăre şi pentru nouă linii de căi ferate şi o gară centrală la Bucureşti, pentru tinerimea elegantă, ce vrea să economiseze banii de birjă pân-la gara Târgoviştei.
Apoi – deie-ni-se voie – sub vestita reacţiune, în trecutul cel odios, omul cu car, cu boi, cu pământ plătea un galben pe an şi atâta tot. Nici chiar darea aceasta, cât de mică, nu se repărţea în mod nedrept. Satul se aduna, făcea cislă, plătea fiecare după averea lui, vornicul aduna banii şi – fără leafă şi fără remiză – îi ducea cinstit la sămeşie. Nici hoţii, nici bilete à souche fără iscălituri, nici perceptori, nici nimic. Văzând oare mizeriile de acum, nu avem cuvânt să spunem că e epoca noilor fanarioţi?
Zi cu zi se adaugă greutăţile asupra ţării şi, cu toate acestea, populaţia lui producătoare n-a primit nimic în schimb cu aceste greutăţi. Tot plugul lui Mircea Vodă brăzdează acest nefericit pământ şi, pe când, după vechile aşezăminte, ţăranul nu datorea pentru pământ şi păşune decât 12 zile pe an şi aducerea unui car de lemne de Crăciun, astăzi guvernul decretează ca măcar 2 zile pe săptămână să fie ale ţăranului. Toată diferenţa între munca celor 12 zile ale codului consuetudinar şi munca actuală a ţăranilor o înghit clasele de mijlocitori, căci ţăranul acum stă mai rău decât înainte. Şi-n asemenea condiţii detestabile, când vedem producătorul tot atât de incult, însă cu mult mai sărac decât sub regimul vechi, când se constată că însăşi constituţia fizică a poporului nostru degenerează, că nu numai nu mergem înainte, dar, prin degenerare, pierdem şi posibilitatea progresului, tot atunci limbuţi lustruiţi, închinători de vorbe, ne spun zilnic pe zeci de coloane ce imense progrese ar fi făcut România.
Dări se grămădesc pe dări, de ajung orice articol ce intră în gură sau acopere trupul, dare pe căldură şi dare pe lumină, dare pe mişcarea din loc în loc, pe tot ce trăieşte pe pământ ori în apă.
Cine cunoaşte stările de lucruri de acum douăzeci şi cinci de ani în materie fiscală ştie că deosebirea e cât cerul de pământ. Darea era directă: statul se adresa sincer către omul care, posedând ceva, avea nevoie de apărarea lui. Statul modern se adresează într-o sumă de cazuri indirect, escamotând din buzunările oamenilor suma ce-i trebuieşte. E însă evident că orice dare, sub orice formă s-ar percepe şi oricum s-ar chema, e plătită la urma urmelor de către pământ şi de cătră producţiunea reală.
O dovadă oarecum elementară despre aceasta este bunăoară regia tutunurilor. Desigur, tot mecanismul sutelor şi parasutelor de funcţionari, apoi toţi acei cari trăiesc din milioanele ce le produce această dare nu produc ei înşii un fir de tutun, nu adaugă o centimă la valoarea lui. Toţi sunt mijlocitori între producător şi consumator, dar în calea acestei mijlociri producătorul capătă preţul cel mai mic posibil, consumatorului i se cere cel mai mare posibil, şi din această diferenţă, din care cei doi membri de căpetenie ai tranzacţiunii economice nu au nici un folos, ci pierdere, mii şi iarăşi mii de paraziţi sociali trăiesc.
Acest exemplu îl dăm pentru că, de o elementară claritate, ne dovedeşte printr-un caz produs în mod artificial netrebnicia marelui număr al claselor de mijlocitori. Precum agenţii regiei, în înterpunerea lor între producător şi consumator, nu produc în realitate nimic, ci trăiesc din diferenţa impusă între preţul obţinut de unul şi cel plătit de celalt, tot aşa trăiesc toţi mijlocitorii din acea artificială şi ruinătoare diferenţă.
Darea directă ar fi deci singura dreaptă şi singura care are un element de moralitate în ea. Cerută direct de la oameni, ei sunt în stare a simţi când marginea impozabilităţii s-au ajuns pe deplin şi statul nu-şi poate permite a face înnoituri de prisos, când, de unde n-ai ce lua, nici Dumnezeu nu poate lua. Dar prin dări indirecte se esploatează pe nesimţite un popor întreg, de ajunge că nu mai ştie ce poate ori nu poate. Se simte numai că puterea impozabilă e sleită cu desăvârşire şi atunci zbiri guvernamentali acopăr ţara ca lăcustele ori ca o armată de invazie şi se dezvoltă, sub protecţia guvernului, un fel de brigandaj oficial. Ş-apoi se mai zice că la toate relele din ţară reacţiunea e de vină. E în adevăr regretabil că lipseşte un partid reacţionar; un partid adecă cu destule mijloace şi destulă înrâurire ca să readucă trecutul, cam necioplit în felul lui, dar sănătos şi vrednic.
Spună oricine dintre contimporani ce ţin minte ziua de alaltăieri daca, în timpul adevăratei reacţiuni, s-a vândut vreunui om averea pentru neplată bir sau dacă era cu putinţă măcar una ca aceasta?Altfel acum. Pe lângă sechestre, se-ntâmplă omoruri chiar cu ocazia împlinirilor.
O foaie din Târgovişte ne spune că o biată femeie, pentru o dare de 10 franci pretinsă cine ştie sub ce titlu, a fost bătută de un perceptor şi că a murit din acea bătaie. În Bucureşti, o altă femeie, scutită de-o amendă comunală de 5 franci, a fost bătută de perceptor pentru ea. De la birjari se sechestrează trăsurile, adecă instrumentul lor de muncă, scutit de lege. Înainte-ne avem 8 chitanţe de dări împlinite, tăiate dintr-un registru à souche, fără nici o iscălitură şi fără ca numărul din roluri să fie trecut. Şi-n acelaşi timp în care agenţi fiscali ucid oamenii şi lumea ţipă de sărăcie, de neputinţa de-a suporta atâtea misiuni în străinătate, atâtea pensii reversibile, atâtea răscumpărări, atâta lux guvernamental şi atâta brigandaj parlamentar, în acelaşi moment foile oficioase ne spun că finanţele merg bine, că mai trebuiesc câteva zeci de milioane pentru poduri peste Dunăre şi pentru nouă linii de căi ferate şi o gară centrală la Bucureşti, pentru tinerimea elegantă, ce vrea să economiseze banii de birjă pân-la gara Târgoviştei.
Apoi – deie-ni-se voie – sub vestita reacţiune, în trecutul cel odios, omul cu car, cu boi, cu pământ plătea un galben pe an şi atâta tot. Nici chiar darea aceasta, cât de mică, nu se repărţea în mod nedrept. Satul se aduna, făcea cislă, plătea fiecare după averea lui, vornicul aduna banii şi – fără leafă şi fără remiză – îi ducea cinstit la sămeşie. Nici hoţii, nici bilete à souche fără iscălituri, nici perceptori, nici nimic. Văzând oare mizeriile de acum, nu avem cuvânt să spunem că e epoca noilor fanarioţi?
Zi cu zi se adaugă greutăţile asupra ţării şi, cu toate acestea, populaţia lui producătoare n-a primit nimic în schimb cu aceste greutăţi. Tot plugul lui Mircea Vodă brăzdează acest nefericit pământ şi, pe când, după vechile aşezăminte, ţăranul nu datorea pentru pământ şi păşune decât 12 zile pe an şi aducerea unui car de lemne de Crăciun, astăzi guvernul decretează ca măcar 2 zile pe săptămână să fie ale ţăranului. Toată diferenţa între munca celor 12 zile ale codului consuetudinar şi munca actuală a ţăranilor o înghit clasele de mijlocitori, căci ţăranul acum stă mai rău decât înainte. Şi-n asemenea condiţii detestabile, când vedem producătorul tot atât de incult, însă cu mult mai sărac decât sub regimul vechi, când se constată că însăşi constituţia fizică a poporului nostru degenerează, că nu numai nu mergem înainte, dar, prin degenerare, pierdem şi posibilitatea progresului, tot atunci limbuţi lustruiţi, închinători de vorbe, ne spun zilnic pe zeci de coloane ce imense progrese ar fi făcut România.
Mihai Eminescu
13 iulie 1882
ziarul Timpul
Citiți și:
Economia României în vremea lui Eminescu
 |
Al șaptelea copil al familiei Eminovici vede lumina zilei în 15 ianuarie 1850, la Botoșani. La acea dată, Botoșaniul, cu aproape 25 de mii de locuitori, era al doilea oraș al Moldovei, după Iași, devansând ca număr al populației Galațiul. Moldova din anul nașterii lui Eminescu era un stat ce pieduse, în mai puțin de un veac, mai mult de jumătate din teritoriu (Bucovina - anexată de habsburgi din 1775 și Basarabia - anexată de Imperiul Țarist din 1812).
Moldova era un stat mic, de circa 38 de mii de km pătrați, cu o populație de aproximativ 1,5 milioane de locuitori și cu un PIB per capita echivalent cu 500 USD la nivelul anului 2000. Sistemul monetar al Moldovei era stăpânit de un haos, cauzat, în principal, de absența unei monede naționale. În Moldova anului 1850 circulau monezi mai noi, sau mai vechi, a căror echivalență nu era clar stabilită, astfel, cursul de schimb dădea naștere unui fenomen de speculă larg răspândit. La vârsta de șase ani ai poetului (1856), Moldova primea, în urma războiului Crimeii, județele Cahul, Bolgrad și Ismail, județe cu o suprafață de 9.600 km pătrați și o populație de aproximativ 121 de mii de locuitori. La nouă ani, Mihai Eminescu era cetățean al unui nou stat rezultat din unirea Moldovei cu Țara Românească. Noul stat avea o suprafață de aproximativ 123.700 km pătrați, 3,9 milioane de locuitori și un PIB per capita echivalent cu 550 USD la nivelul anului 2000. Vor mai trece însă nouă ani până când noul stat va avea monedă proprie (în 1867 s-a emis legea înființării monedei, iar în 1868 s-a pus în circulație). La acea dată, monedele aflate în circulație în Principate erau: lirele turcești, polii rusești, ducații austrieci, șvanții. Exista, totuși, o echivalare cu un leu fictiv (monedă de cont) ce se diviza în 40 de parale. Etalonul-aur era ducatul olandez, care valora 31 de lei fictivi și 20 de parale.
Debutul literar al poetului din martie 1966 de la Cernăuți găsea Principatele într-o situație dificilă, fără conducător, Cuza abdicând la sfârșitul lunii februarie. Economia Principatelor era, totuși, pe un trend ascendent, numărul firmelor atingea 72 de mii, exporturile ajungeau la valoarea de 116 mil. lei (echivalent a 37 tone de aur, 1 kg. aur = 3.100 lei), importurile se ridicau la circa 71 de milioane, iar bugetul statului atingea valoarea de 59 mil. lei (echivalent a 19 tone de aur).
În 1877, când Eminescu se muta la București și devenea redactor la ziarul Timpul, Principatele intrau în războiul de independență, independență recunoscută anul următor. În 1878, teritoriul noului stat independent ajungea la o suprafață de aproape 130 mii km pătrați, după schimbul cu Imperiul Țarist ce viza cedarea județelor Cahul, Bolgrad și Ismail în schimbul Dobrogei. Populația statului atingea la acea dată cifra de 4,5 milioane, PIB-ul per capita era echivalent cu 680 USD la nivelul anului 2000, veniturile bugetare ajungeau la 117 milioane de lei. Exporturile atingeau valoarea de 217 mil lei (echivalent a circa 70 tone aur), iar importurile atingeau valoarea de 306 mil. lei, deficitul comercial crescând, în principal, din cauza importurilor de produse cu valoare adăugată mare. Datoria externă atingea valoarea de 393 mil. lei.
Anul 1889 - anul morții poetului, găsea Regatul României (din 1881 Principatele au devenit Regatul Romaniei) în plină dezvoltare economică. Populația țării ajngea la 5,25 mil. de locuitori, PIB-ul per capita era echivalent cu 850 USD din anul 2000, comerțul exterior își păstra deficitul ridicat, de circa 93 mil. lei, din cauza importului de tehonologie. La acea dată, în țară se desfășura un amplu program de construcție și extindere a căilor ferate. Datoria externă se situa la aproximativ 800 mil. lei. Veniturile bugetare atingeau valoarea de 160 mil. lei.
În cei treizeci de ani trecuți de la Unire, România își consolidase statul, instituțiile și, încet, dar sigur, economia creștea, atingând maximul de prosperitate în preajma primului război mondial. Eminescu lăsa în urmă o Românie mai prosperă de la an la an, dar mult mai săracă spiritual după dispariția sa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu