Postări
Săptămâna trecută, dl Florin Georgescu, Prim-viceguvernatorul BNR, a ținut o prezentare la SNSPA (vezi aici), prea puțin reflectată în presa economică.
Motivele țin de pregătirea slabă existentă în presa economică, unde mulți așa-ziși ziariști pe domeniul economic n-au auzit în viața lor de alt indicator agregat decât Produsul Intern Brut, precum și de obtuzitatea unora ce nu înțeleg că o economie aparent stabilă macroeconomic poate fi foarte scorburoasă la nivel microeconomic. Mai devreme sau mai târziu, sitemul va colapsa, așa cum a mai colapsat.
În linii mari, prezentarea urmărește identificarea motivelor scurtcircuitului existent între creșterea economică și creșterea nivelului nivelului de trai și găsirea de soluții pentru repararea acestuia și a inechităților sociale existente la nivel de societate. Dl Georgescu identifică ca principale cauze ale blocajului existent între transmiterea creșterii economice în dezvoltarea țării: creșterea consumului intermediar, inechitatea distribuției venitului național net între capital și muncă, slaba capitalizare a companiilor, indisciplina financiară din economie, tendința de dezinvestire din economie și redistribuirea slabă a unei părți a PIB-ului prin buget. Să le luăm pe rând.
Creșterea consumului intermediar înseamnă simplificat că, pentru a produce un produs de 100 lei, tu bagi în prezent materii prime și consumabile de 50 lei, iar în urmă cu un deceniu băgai doar 47 lei. Asta înseamnă fie că tu îți încarci factura cu 3 lei, cumpărând din străinătate materie primă cu un preț umflat, fie ești incapabil să menții costurile la un nivel constant.
În prima varianta ești un mic inginer financiar, externalizându-ți o parte din venituri înainte de a trage linie și a vedea dacă ai sau nu profit.
În a doua variantă ești un primitiv, adică valoarea ta adăugată cu care contribui la produs se reduce în timp, în loc să crească. Ambele variante sunt nocive pentru economie, conducând la o drenare de capital, în prima variantă, și la o stagnare economică specifică industriilor lohn, în a doua variantă.
Inechitatea distribuției venitului național net între muncă și capital e un subiect pe care l-am abordat și eu în trecut (vezi aici). În articol raportam masa salarială din economie la Produsul Intern Brut și nu la Venitul Național Net. Venitul Național Net al României e mai mic decât Produsul Inten Brut (în 2014, PIB-ul României a fost de 150 mld. euro, iar VNN de 125 miliarde de euro).
Remunerarea salariaților din 2014 a fost de 49 mld. euro. Deci, dacă raportăm cât din Produsul Intern Brut sau Venitul Național Net revine salariaților (muncii) și cât revine capitalului (acționarilor), ne rezultă că 32,5% din PIB și 39,7% din VNN revin muncii, restul, de 67,5% din PIB, respectiv 60,3% din VNN revin capitalului. Situația din statele dezvoltate e inversă, în sensul că munca e recompensată cu peste 60% din VNN.
Suntem pe ultimul loc în UE în privința masei salariale raportată la PIB, adică din 100 de lei produși în economie, românul salariat primește 32,5 lei, iar românul patron sau multinaționala din România primește 67,5 lei (vezi situația detaliată pe țări aici). Dl Georgescu raportează masa salarială la Venitul Național Net din rațiuni ce țin de comensurarea mai bună prin acest indicator a veniturilor populației. E adevărat, de altfel, și că Produsul Intern Brut poate fi calculat și prin metoda veniturilor. La orice l-ai raporta, rezultă că factorul muncă e în dezavantaj față de factorul capital, atunci când vine vorba de distribuție a veniturilor.
Indisciplina financiară existentă în economie, redistribuirea slabă prin buget a unei părți a PIB-ului, slaba capitalizare a companii lor și tendința de dezinvestire din economie sunt cauze ce decurg una din alta, blocând transmiterea creșterii economice în dezvoltarea țării per ansamblu.
În România, deși există prin lege obligativitatea ca, în cazul scăderii activului net (rezultatul între active și datorii) la mai puțin de jumătate din capitalul social subscris, să se ia măsura fie a dizolvării societății, fie a diminuării capitalului social până la nivelul activului net, nu există nicio instituție care să urmărească realizarea acestei condiții. Deci, dacă tu ai o companie și ai făcut datorii mai mari decât activele, conform legii, fie acoperi diferența între capitalul social și activ net până la minimum jumătate, fie pui lacătul pe ușă.
La noi, în 2014, existau 600 de mii de companii ce și-au depus bilanțuri, dintre aceste 244 de mii au avut pierderi. Dintre cele 244 de mii, 183 de mii aveau capital propriu negativ (activul net > capitalul social subscris) și 3,6 mii aveau capital propriu < de 50% din capitalul social subscris. Deci 186 de mii de companii din cele 600 de mii (aproape o treime) nu respectau legea și nimenui nu-i păsa.
Toată această indisciplină financiară duce la o capitalizare slabă a companiilor și o dezinvestire, adică o scurgere a banilor din economie. Metodele de scurgere nu sunt extrem de ingenioase. Se pot scoate sume prin creșterea costurilor la materiile prime importante, prin plata de dividende către acționari (în cazul în care există profit), prin așa-zisele împrumuturi ale acționarilor către firmele deja îndatorate.
În România, din 2000 până în 2014, s-au investit circa 238 mld. de euro, din care 155 mld. au venit din recapitalizarea profiturilor, adică din ceea ce s-a câștigat aici. Rezultă că doar 83 de mld. de euro au reprezentat sumele investite sub formă de capital social subscris.
Dezinvestirea reprezentată de pierderi (112 mld. euro) și dividente ale acționarilor (38 mld. de euro) reprezintă 150 mld. de euro.
Tragem linie și vedem că avem o capitalizare netă de 88 mld. de euro (238 mld. - 150 mld. euro), dar, de fapt, dezinvestirea (150 mld. euro) e foarte aproape de profitul reinvestit (155 mld. euro). Asta înseamnă că nimeni nu vrea să investească pe termen lung, toți vor profituri rapide și scoaterea lor în afară.
Tot aces tablou conduce la un grad de colectare din PIB redus. Am vorbit în nenumărate rânduri despre ineficiența ANAF (vezi aici, aici și aici). Dacă europenii colectează dintr-un PIB de 100 de lei circa 45 de lei la buget, noi colectăm 32-33 lei într-un an fericit. Anul acesta, sigur, nu va fi unul fericit.
Avem cel mai slab fisc din UE. ANAF-ul nostru nu poate strânge destui bani ca să scape de pe ultimul loc dintre statele UE. E ca-n bancul ăla cu Bulă la fabrica de biciclete Tohan Zărnești, în care orice asambla tot mitralieră îi ieșea, doar că fiscului nostru îi iese tot un amărât de 32%. Marii Contribuabili din România, a căror număr s-a modificat de la an la an, contribuie la buget cu 42% - 45% din venituri. În statele dezvoltate, această contribuție e de 65%.
În 2015, au fost aprope 2.400 de companii care au intrat în categoria Marilor Contribuabili. Cu un an înainte, în 2014, au fost 2.500 de companii. Anul acesta, lista e de peste 1.400 de companii (vezi aici situația pe județe). ANAF-ul nostru nu poate sau nu vrea să controleze marile companii, suficient cât să culeagă de la ele măcar jumătate din veniturile la buget. Ai vreo 25 de mii de angajați și nu-ți ajung să controlezi într-un an de zile marile companii. E, probabil, mai eficient să-ți pui angajații să alerge după băbuțele ce vând praz la colț de stradă, decât după Marii Contribuabili.
Dacă nu poate colecta, atunci auzim celebra melodie „Nu sunt bani”. Nu sunt bani pentru educație, sănătate, protecție socială, și au dreptate (vezi aici cât cheltuim față de statele UE pentru aceste domenii). Nu sunt pentru că nu sunt capabili să-i colecteze și nici nu vor fi, atâta timp cât nu se elimină companiile veșnic pe pierdere, iar Marii Contribuabili nu vor fi verificați cu adevărat.
Motivele țin de pregătirea slabă existentă în presa economică, unde mulți așa-ziși ziariști pe domeniul economic n-au auzit în viața lor de alt indicator agregat decât Produsul Intern Brut, precum și de obtuzitatea unora ce nu înțeleg că o economie aparent stabilă macroeconomic poate fi foarte scorburoasă la nivel microeconomic. Mai devreme sau mai târziu, sitemul va colapsa, așa cum a mai colapsat.
În linii mari, prezentarea urmărește identificarea motivelor scurtcircuitului existent între creșterea economică și creșterea nivelului nivelului de trai și găsirea de soluții pentru repararea acestuia și a inechităților sociale existente la nivel de societate. Dl Georgescu identifică ca principale cauze ale blocajului existent între transmiterea creșterii economice în dezvoltarea țării: creșterea consumului intermediar, inechitatea distribuției venitului național net între capital și muncă, slaba capitalizare a companiilor, indisciplina financiară din economie, tendința de dezinvestire din economie și redistribuirea slabă a unei părți a PIB-ului prin buget. Să le luăm pe rând.
Creșterea consumului intermediar înseamnă simplificat că, pentru a produce un produs de 100 lei, tu bagi în prezent materii prime și consumabile de 50 lei, iar în urmă cu un deceniu băgai doar 47 lei. Asta înseamnă fie că tu îți încarci factura cu 3 lei, cumpărând din străinătate materie primă cu un preț umflat, fie ești incapabil să menții costurile la un nivel constant.
În prima varianta ești un mic inginer financiar, externalizându-ți o parte din venituri înainte de a trage linie și a vedea dacă ai sau nu profit.
În a doua variantă ești un primitiv, adică valoarea ta adăugată cu care contribui la produs se reduce în timp, în loc să crească. Ambele variante sunt nocive pentru economie, conducând la o drenare de capital, în prima variantă, și la o stagnare economică specifică industriilor lohn, în a doua variantă.
Inechitatea distribuției venitului național net între muncă și capital e un subiect pe care l-am abordat și eu în trecut (vezi aici). În articol raportam masa salarială din economie la Produsul Intern Brut și nu la Venitul Național Net. Venitul Național Net al României e mai mic decât Produsul Inten Brut (în 2014, PIB-ul României a fost de 150 mld. euro, iar VNN de 125 miliarde de euro).
Remunerarea salariaților din 2014 a fost de 49 mld. euro. Deci, dacă raportăm cât din Produsul Intern Brut sau Venitul Național Net revine salariaților (muncii) și cât revine capitalului (acționarilor), ne rezultă că 32,5% din PIB și 39,7% din VNN revin muncii, restul, de 67,5% din PIB, respectiv 60,3% din VNN revin capitalului. Situația din statele dezvoltate e inversă, în sensul că munca e recompensată cu peste 60% din VNN.
Suntem pe ultimul loc în UE în privința masei salariale raportată la PIB, adică din 100 de lei produși în economie, românul salariat primește 32,5 lei, iar românul patron sau multinaționala din România primește 67,5 lei (vezi situația detaliată pe țări aici). Dl Georgescu raportează masa salarială la Venitul Național Net din rațiuni ce țin de comensurarea mai bună prin acest indicator a veniturilor populației. E adevărat, de altfel, și că Produsul Intern Brut poate fi calculat și prin metoda veniturilor. La orice l-ai raporta, rezultă că factorul muncă e în dezavantaj față de factorul capital, atunci când vine vorba de distribuție a veniturilor.
Indisciplina financiară existentă în economie, redistribuirea slabă prin buget a unei părți a PIB-ului, slaba capitalizare a companii lor și tendința de dezinvestire din economie sunt cauze ce decurg una din alta, blocând transmiterea creșterii economice în dezvoltarea țării per ansamblu.
În România, deși există prin lege obligativitatea ca, în cazul scăderii activului net (rezultatul între active și datorii) la mai puțin de jumătate din capitalul social subscris, să se ia măsura fie a dizolvării societății, fie a diminuării capitalului social până la nivelul activului net, nu există nicio instituție care să urmărească realizarea acestei condiții. Deci, dacă tu ai o companie și ai făcut datorii mai mari decât activele, conform legii, fie acoperi diferența între capitalul social și activ net până la minimum jumătate, fie pui lacătul pe ușă.
La noi, în 2014, existau 600 de mii de companii ce și-au depus bilanțuri, dintre aceste 244 de mii au avut pierderi. Dintre cele 244 de mii, 183 de mii aveau capital propriu negativ (activul net > capitalul social subscris) și 3,6 mii aveau capital propriu < de 50% din capitalul social subscris. Deci 186 de mii de companii din cele 600 de mii (aproape o treime) nu respectau legea și nimenui nu-i păsa.
Toată această indisciplină financiară duce la o capitalizare slabă a companiilor și o dezinvestire, adică o scurgere a banilor din economie. Metodele de scurgere nu sunt extrem de ingenioase. Se pot scoate sume prin creșterea costurilor la materiile prime importante, prin plata de dividende către acționari (în cazul în care există profit), prin așa-zisele împrumuturi ale acționarilor către firmele deja îndatorate.
În România, din 2000 până în 2014, s-au investit circa 238 mld. de euro, din care 155 mld. au venit din recapitalizarea profiturilor, adică din ceea ce s-a câștigat aici. Rezultă că doar 83 de mld. de euro au reprezentat sumele investite sub formă de capital social subscris.
Dezinvestirea reprezentată de pierderi (112 mld. euro) și dividente ale acționarilor (38 mld. de euro) reprezintă 150 mld. de euro.
Tragem linie și vedem că avem o capitalizare netă de 88 mld. de euro (238 mld. - 150 mld. euro), dar, de fapt, dezinvestirea (150 mld. euro) e foarte aproape de profitul reinvestit (155 mld. euro). Asta înseamnă că nimeni nu vrea să investească pe termen lung, toți vor profituri rapide și scoaterea lor în afară.
Tot aces tablou conduce la un grad de colectare din PIB redus. Am vorbit în nenumărate rânduri despre ineficiența ANAF (vezi aici, aici și aici). Dacă europenii colectează dintr-un PIB de 100 de lei circa 45 de lei la buget, noi colectăm 32-33 lei într-un an fericit. Anul acesta, sigur, nu va fi unul fericit.
Avem cel mai slab fisc din UE. ANAF-ul nostru nu poate strânge destui bani ca să scape de pe ultimul loc dintre statele UE. E ca-n bancul ăla cu Bulă la fabrica de biciclete Tohan Zărnești, în care orice asambla tot mitralieră îi ieșea, doar că fiscului nostru îi iese tot un amărât de 32%. Marii Contribuabili din România, a căror număr s-a modificat de la an la an, contribuie la buget cu 42% - 45% din venituri. În statele dezvoltate, această contribuție e de 65%.
În 2015, au fost aprope 2.400 de companii care au intrat în categoria Marilor Contribuabili. Cu un an înainte, în 2014, au fost 2.500 de companii. Anul acesta, lista e de peste 1.400 de companii (vezi aici situația pe județe). ANAF-ul nostru nu poate sau nu vrea să controleze marile companii, suficient cât să culeagă de la ele măcar jumătate din veniturile la buget. Ai vreo 25 de mii de angajați și nu-ți ajung să controlezi într-un an de zile marile companii. E, probabil, mai eficient să-ți pui angajații să alerge după băbuțele ce vând praz la colț de stradă, decât după Marii Contribuabili.
Dacă nu poate colecta, atunci auzim celebra melodie „Nu sunt bani”. Nu sunt bani pentru educație, sănătate, protecție socială, și au dreptate (vezi aici cât cheltuim față de statele UE pentru aceste domenii). Nu sunt pentru că nu sunt capabili să-i colecteze și nici nu vor fi, atâta timp cât nu se elimină companiile veșnic pe pierdere, iar Marii Contribuabili nu vor fi verificați cu adevărat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu