Nu ne-am vândut țara, am așteptat până a fost prea târziu, și-am dat-o gratis

   Zilele acestea se vorbește de reorganizarea TAROM. Unii vorbesc de privatizare. Patrioții sar în sus la auzul cuvântului privatizare.

   În anii `90, privatizarea era egală cu vânzarea țării. 

   În anii `00, privatizarea era egală cu vânzarea pe o sumă modică, în unele situații chiar pe un euro, după care, ce era privatizat, era tăiat și vândut ca fier vechi. Foarte rar, ceea ce era privatizat își continua activitatea cu succes. 

   Acum, când sunt din ce în ce mai puține de privatizat, privatizarea înseamnă, în orice situație, vânzare pe bani puțini, cu perspectiva falimentului, a fierului vechi sau a unui dosar DNA, undeva în viitor, când cel ce s-a ocupat de privatizare va ieși din sferele puterii. 

   Tot ce se privatizează acum, are o rată de succes chiar mai mică decât cea din anii `00, pentru că situația companiilor scoase la mezat e mai dezastruoasă decât în urmă cu un deceniu și ceva.

   De ce privatizarea TAROM e tardivă și de ce nu merită să se facă o nouă reorganizare

   TAROM-ul trebuia privatizată de vreo 15, dacă nu chiar 20 de ani. A trecut timpul, pe la conducerea companiei s-au perindat tot felul de idioți care au reușit „performanța” să creeze o flotă de avioane de șapte tipuri, ce necesită șapte specializări de mecanici, șapte tipuri de piese, șapte contracte de mentenanță, șapte tipuri specializări piloți, etc. 

   Cum să eficientizezi ceva ce nu funcționează ca o companie, ci ca un grup de companii? 

Nu poți, cel puțin, nu fără investiții majore. Pe deasupra, managementul TAROM stă sub bagheta magică a incompetenței politrucului. Mai un telefon, să-i angajezi finul, mai o favoare cu vreun contract de combustibil, și, uite așa, se ajunge la situația actuală, cea în care compania a devenit un operator minor chiar și pe cursele interne. Privatizează, dacă ai ce?

   Pe finalul guvernării Năstase se punea problema privatizării. Penalul Mitrea s-a opus cu mândrie patriotică, argumentând că TAROM-ul e o emblemă pentru economia României și așa trebuie să rămână. S-au pompat bani încă un deceniu, pentu ca, la final, să se ajungă la concluzia că iarăși trebuie făcut ceva cu compania, pentru că așa nu se mai poate. Dacă o privatizam atunci, TAROM-ul încă avea o cotă de piață, cel puțin în interiorul granițelor. Acum începe să fie bătută măr pe piața internă de companiile low-cost. 

   Dacă o reorganizăm, trebuie băgați bani în ea, trebuie ca flota să fie adusă la un numitor comun, trebuie tăiate căpușele, și, ceea ce-i mai important, trebuie un management care să vrea și să poată face toate acestea. Abia după toate acestea, compania se poate angaja într-o bătălie cu celelalte companii pentru recâștigarea cotei de piață pierdute. Toate aceste condiționalități sunt corelate și, dacă una nu e îndeplinită, peste câțiva ani, iar se va vorbi de o reorganizare sau privatizare.

   Cred că a sosit timpul ca statul să se retragă din sectoarele ce nu reprezintă monopoluri și să lase piața liberă să-și vadă de-ale ei. 

   Problema mare e că statul a privatizat multe monopoluri și, acolo unde nu le-a privatizat încă, a permis dezvoltarea unei așa-zise competiții, care, în realitate, e o căpușare. E cazul distribuitorilor de gaze și energie electrică. Statul a luat niște monopoluri zonale și le-a vândut pe câteva zeci de milioane de euro, pentru ca, mai apoi, să zică că a stimulat competiția. Mai târziu, în spiritul dezvoltării competiției, a permis căpușarea monopolului reprezentat de producătorii de energie electrică. Pinalti a devenit astfel mare trader de energie hidro. Cică mediul concurențial era stimulat la maxim de Pinalti și alți băieți din energie cu un calculator, un birou și multe proptele politice în vechiul stat de drept. 

   Puținele monopoluri încă administrate de stat sunt intens căpușate. Soluția nu e privatizarea lor, ci eficientizarea prin contracte de management clar definite în privința obiectivelor, termenelor și responsabilităților. 

   Pe partea companiilor deținute de stat, ce nu administrază monopoluri, precum TAROM, CFR, Oltchim, Poșta, etc. eficientizarea nu e posibilă, pentru că politicul va fi tentat tot timpul să intervină în managementul acestor companii, iar acestea, înnotând într-un mediu concurențial, vor fi sufocate chiar de peștii mai mici.