Nimeni nu visează că într-o zi copilul său va fi un bun prelucrător prin așchiere

   De câțiva ani buni aud predica capitalistului însetat de meseriași. Reînființați școlile de meserii! Ne trebuie meseriași! De ce nu se mai fabrică meseriași? 

   Niciunul dintre cei ce se dau mari susținători ai școlilor de meserii nu și-ar da copilul la o astfel de școală. Ipocriți. 

   Auzim de beizadele tâmpe ale unor personalități publice, ce-au luat un cinci amărât cu mari intervenții la capacitate sau n-au luat bacul nici a treia oară, dovadă că nici nu trebuia să dea pe la liceu, ci la o școală de meserii, dar credeți că vreunuia dintre acești ipocriți i-ar trece prin cap să-și dea copilul la o școală de meserii? 

    Își vede vreunul dintre acești ipocriți pregenitura stând în soare și execitându-și cu mândrie proletară meseria de fierar betonist pe la nu știu ce mall din București? Nu, dar predică una, și, în sine, cred că doar cei „fără posibilități” trebuie să-și dea copilul la meserie. Dacă idioțelul lor cade bacul între două escapade cu elicopterul pe litoral, nu e vina părinților că nu l-au trimis să învețe prelucrarea prin așchiere, e vina sistemului, care trebuie reformat, astfel încât, doar cei cu posibilități să ia bacul, iar cei fără posibilități ... la meserie.

   Și la nivelul omului de rând, a celui fără posibilități, lucrurile nu mai stau ca acum mai bine de un sfert de secol. 

   Atunci, din trei copii, pe cel mai deștept părinții îl vedeau medic, pe cel mai puțin dotat, îl făceau gestionar (de preferat, la Alimentară), iar pe cel mai simpluț îl dădeau la meserie. Generalizez, sigur că nu toți cei ce se aplecau către o meserie erau mai slab dotați intelectual, dar nici nu putem spune că rupeau cu ecuații diferențiale porțile uzinelor unde își exercitau meseria. 

   Acum, când, din lipsă de posibilități, familiile au doar un copil, chiar dacă e simpluț la etaj și dă semne că așa ar fi, zi de zi, când își dă în cap cu ușa de la frigider, încercând s-o deschidă, sunt puține șanse ca visul părinților să se îndrepte către meseria de sudor. Și chiar dacă știu că urmașul nu e material de liceu, acolo îl dau, pentru că nu vor să-i limiteze orizontul. 

   Speranța moare ultima. Cu puțin noroc, poate ia bacul, face un Spiru, sau ceva asemănător, și ajunge șef de parchet pe țară sau ajunge șefă de partid. Acestea sunt cazuri fericite, în care părinții au refuzat să accepte realitatea și să-și dea fata la profesionala de croitorie. Uite așa, a ajuns șefă de patid, după o escală de câțiva ani la o fabrică de diplome și, cum altfel, un doctorat luat în viteză, de data asta, la o facultate de stat. Tot real și fericit e și cazul unui șef de parchet care, în loc să ajungă un parchetar de clasa întâi, a avut noroc de părinți cu viziune, și-a ajuns șef de parchet, tot după o escala pe la o fabrică de diplome. Foarte tare, nu? 

   Dacă părinții celor doi acceptau că n-au copii material de liceu, ci de școli de meserii, țara ar fi câștigat un parchetar și o croitoreasă, așa, a ieșit în pierdere cu un șef de parchet ghiocel și o șefă de partid penibilă.