Când ai prea multe strategii riști să ai și prea multe eșecuri

   România e țara care, de la revoluție încoace, naște pe bandă rulantă strategii. Nu știu dacă ni se trage de la cincinalele comuniste sau e ceva înscris în codul genetic al românilor, dar când e să facem ceva, facem strategii.

    În anii `90, aveam strategii de privatizare, stategii de a deveni o economie de piață funcțională, strategii de a adera la structurile euro-atlantice. Niciuna din aceste strategii nu ne-a reușit în acei ani, iar unele, după, în anii`00, și atunci, nu din vina noastră, ci ca o consecință a evenimentelor de după 11 septembrie. 

   În anii `00, după ce am fost siguri că intrăm în structurile euro-atlantice, ne-am ales ca strategii principale eliminarea corupției și ridicarea nivelului de trai. Ca strategie secundară, ne-am fixat modernizarea rețelei de transporturi. Rezultatul ...

   După 2010, a devenit clar că avem nevoie de o nouă strategie, pe lângă cele vechi. Am ales, sau mai degrabă am fost puși în fața alegerii unei strategii, a cărei finalitate e statul de drept. Strategiile vechi, mai ales cea cu infrastructura de transport, le-am păstrat și chiar le-am „îmbunătățit” cu așa-zisul Master Plan sau, cum ar zice unii cârcotași, cea mai abstractă pictură de la Picasso încoace. Anul acesta a devenit clar că mai avem nevoie de o strategie, una care să se întindă până prin anul 2035. Toată vara s-a discutat despre această găselniță. 

   După încă un an de conceput strategii, la final, când tragem linie, aflăm că sărăcia a crescut în ultimii ani, aflăm că și anul acesta poate vom reuși să inaugurăm doar câțiva kilometri de autostradă și că statul de drepți are voie să plagieze oricât și oricum, atâta timp cât se luptă cu corupția.

   Suntem un popor mic, condus de niște lideri  vizionari, cu multe strategii și cu și mai multe studii de fezabilitate. Avem atâtea studii de fezabilitate expirate, ce trebuie refăcute, că ne-ar mai trebui un buget ca să le refacem. Execuția ne omoară, dar nu se împiedică vizionarii noștri de un asemenea amănunt. Avem strategii, avem studii de fezabilitate, și avem rezultatele care se văd.

   Poate cel mai edificator moment pentru strategiile de succes ale României e cel din anul 2008, când lumea era în flăcări, iar noi, și prin noi, mă refer la vizionarul Isărescu, ne lăudam că suntem ignifugi și că vom avea, citez „încă șapte ani de creștere economică”. Iluștrii noștri conducători supralicitau, explicându-ne că n-avem cum să fim atinși de criză pentru că grație lor eram prea primitivi pentru o criză atât de high tech. Strategia propusă la momentul respectiv era să stăm și să râdem de cei sofisticați și, din când în când, să punem o lumânare de mulțumire pentru politicienii noștri, că ne-au ținut în bezna subdezvoltării. Rezultatul a fost că nanotehnologia burselor sofisticate ne-a vorbit pe limba noastră și ne-a tras o măciucă în cap de nu ne-am revenit vreo trei ani.