Postări
Dacă ar mai fi trăit astăzi, Nicolae Ceușescu ar fi împlinit vârsta de 99 de ani. E puțin probabil să fi atins această vârstă, dacă ținem cont că era diabetic, dar, cu puțin ajutor de la medicina, care, probabil, ar fi atins noi culmi ale dezvoltării în comunism, ziarele de astăzi ar fi adus omagiile de rigoare iubitului venerabil conducător. Cum n-a fost să fie, trebuie să ne mulțumim cu ziare care îl înjură la unison pe Dragnea.
Lumea multilateral dezvoltată a lui Ceaușescu, prezentată în bilanțuri de final de an, mai optimiste chiar decât prevederile bugetare pentru anul în curs, a fost dominată de două direcții: modernizarea economiei printr-un amplu proces de industrializare și, apoi, de plata anticipată a datoriei externe, pentru a nu mai depinde de nimeni. Cele două direcții, deși la prima vedere nu par divergente, s-au dovedit a fi pietrele de moară ale regimului..
Modernizarea economiei prin creșterea capacităților industriale
La venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu în 1965 (conform Anuarului statistic din anul 1968), contribuția ramurilor economice la Venitul Național (VN) era de: 49% petru industrie, 29% pentru agricultură, 8% pentru construcții și de 14% pentru comerț și alte sevicii. În același an, Venitul Național era estimat la 141,1 miliarde lei.
La vremea respectivă, Produsul Intern Brut nu era un indicator uzitat de statistica oficială. Totuși, conform calculelor rezultate în urma prelucrării datelor din lucrarea „Produsul Intern Brut al României 1862 - 2000. Serii statistice seculare și argumente metodologice”, ne-a rezultat un PIB de 160,7 miliarde lei (vezi tabelul din imagine). Putem aprecia că ponderile principalelor sectoare ale economiei în PIB nu difereau foarte mult față de ponderile în VN.
La căderea regimului comunist, în 1989, PIB-ul României era de 800 miliarde de lei, conform datelor din raportul BNR din anul 1998. În valori reale, PIB-ul crescuse de 3,2 ori față de anul 1965 (vezi tabelul din imagine). Ponderea principalelor ramuri economice în PIB era de: 46% pentru industrie, 14,5% pentru agricultură, 5,5% pentru construcții și de 34% pentru comerț și alte servicii. Producția industrială crescuse de 8,5 ori între 1965 și 1985, conform anuarului statistic din 1986.
România anilor `70 - `80, contrar a ceea ce se întâmpla în lumea civilizată, unde serviciile dominau economia, cu o pondere în PIB de 60 - 70%, era în plin avânt îndustrial, de vreme ce acest sector era vioara întâi în economie. Tot programul de industrializare demarat în anii `70 de Ceaușescu, cu finanțare de la FMI și Banca Mondială, a vut la bază spaima că România era pe cale să devină grânarul țăriilor din spațiul socialist. Problema orientării economiei României către sectorul agricol se pusese la Moscova la mijlocul anilor `60, înainte de revoluția din Cehoslovacia. Un prim răspuns la acest plan l-a constituit Uzina Dacia, inaugurată în 1968. Planul de industrializare avea nevoie de finanțare, iar în anii 1972 - 1973, Ceaușescu începe discuțiile cu FMI.
Vezi și:
Cât a crescut economia României în timpul lui Ceaușescu
Vezi și:
Cât a crescut economia României în timpul lui Ceaușescu
Evoluția datoriei externe a României în timpul lui Ceaușescu
Contrat modului de operare a FMI-ului, care împrumuta guvernele pentru a finanța indirect economia prin intermediul băncilor, finanțarea procesului de industrializare s-a făcut direct. Datoria externă a României, conform datelor Băncii Mondiale, a crescut de la un nivel de 30 de milioane de dolari în 1972, la 10,44 miliarde de dolari în 1981 (vezi tabelul din imagine).
Între 1974 și 1989, plățile totale în contul datoriei externe s-au ridicat la valoarea de 23,44 miliarde de dolari. Mai important e faptul că, 19,5 miliarde de dolari au fost plătiți din 1982 până în 1989, conform datelor Băncii Mondiale. În 1982, România trece pe lângă intrarea în incapacitate de plată. FMI-ul a încercat să impună condiții pentru eșalonarea plăților, iar printre acestea, un loc central, îl ocupa procesul de privatizare.
Ceaușescu, speriat de cuvântul privatizare, ia decizia de a plăti anticipat datoria externă. Plata a 19,5 miliarde de dolari după momentul 1982 (vezi tabelul cu plățile efectuate în contul datoriei) a drenat resurse importante din economie. Sumele necesare adaptării industriei le evoluțiile internaționale au luat calea plății datoriei externe. De asemenea, cam tot ce putea fi transformat în valută din produsele destinate consumului intern a fost reorientat către plata datoriei. Programul de raționalizare a alimentelor, energiei electrice și termice a creat o stare de nemulțumire generală a populației.
La momentul lichidării datoriei externe, România avea o industrie ce n-a putut ține pasul decât parțial cu evoluțiile mondiale și o populație înfometată și imună la toată propaganda regimului. România intrase deja în recesiune încă din 1988 (vezi tabelul din imagine), printr-o scădere economică de 0,46%, urmată de o scădere semnificativă în 1989, de 5,84%. Costurile unei industrii învechite au fost decontate, mai ales, după căderea regimului, odată cu intrarea în țară a produselor din import și căderea piețelor de export.
26 ianuarie 1990, ziua în care programul TV trebuia să dureze ceva mai mult și să conțină pe final câteva romanțe, a venit cu o gaură în steag și cu ode ale TVRL (Televiziunea Română „Liberă”) închinate noilor conducători de la acea dată - FSN, semn că, nimic nu se pierde în materie de slugărnicie, ci se reorientează către un alt dos de potențat politic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu