Și totuși, România nu are nevoie de spitale noi

   La orice întrebare referitoare la reforma sistemului de sănătate, răspunsul automat al celor ce s-au perindat la minister și-au făcut mai praf sistemul decât l-au găsit e - spitalele regionale. 

   Ai impresia că tot ce mai lipsește pentru a fi cu adevărat performanți în materie de sistem de sănătate nu e rezolvarea lipsei cronice a medicamentelor, repararea sistemului cardului de sănătate veșnic blocat sau diminuarea fenomenului șpăgilor percepute de medici, asistente, infirmiere și chiar de portari, ci construcția a opt AKH-uri regionale localizate exact în orașele mari cu cele mai multe spitale raportate la numărul de locuitori. 

   Statul trebuie să se hotărască dacă va mai fi sau nu pe viitor pușculiță pentru sistemul privat și sursă de resursă umană.

   Avem mai multe spitale și doctori decât în 1990 și un buget alocat sănătății de opt ori mai mare (vezi datele din imagine). Avem, de asemenea, două sisteme de sănătate, public și privat, dar care se adapă de la aceeași sursă, respectiv banul public, și se folosesc de resursele sistemului public. Din anul 2000, sistemul privat de sănătate a luat avânt, iar după măsura „genială” a guvernului Boc de a închide spitale, numărul spitalelor private a explodat (vezi datele din imagine). Asta doar în cazul spitalelor, fără să mai aducem în discuție clinicile private care au copleșit clinicile de stat. 

   

   În câțiva ani, numărul medicilor angajați în sistemul privat îl va depăși pe cel din sistemul public (vezi datele din imagine). Exodul medicilor are loc în primul rând către sistemul privat din România, și apoi în afara granițelor. Avem, de asemenea, un exod al resurselor bugetare către sistemul privat, pentru că multe din serviciile oferite de acest sistem sunt decontate de către stat. 

 Un medic specialist pregătit în sistemul public își face bagajele și pleacă în altă țară sau în sistemul privat, iar statul rămâne doar cu costurile formării acestuia, pentru că medicii nu pot fi legați de glie cu un salariu mizer. Adevărat, dar nici spitalele universitare din sistemul public nu primesc nimic după perioadele de rezidențiat de 4, 5 sau 6 ani, în funcție de specializare.

   Statul aprovizionează sistemul privat cu bani și resursă umană, în timp se sistemul public se degradează tot mai tare. E o politică falimentară care duce invariabil la o privatizare a sistemului de sănătate într-un orizont de un deceniu. Retragerea statului de pe piața farmaceutică și din clinicile finanțate public, pentru a lăsa loc privatului, își arată acum rezultatele dezastruoase pentru categoriile sociale cu venituri mici. Cel mai probabil așa va fi și în cazul privatizării totale a sistemului.

   N-avem nevoie de spitale, dar avem încă nevoie de doctori.

   Anul trecut, conform datelor INS, unui spital îi reveneau aproape 35 de mii de locuitori. În 1990 aveam un spital la 54 de mii de locuitori, iar în anul 2000, cifra era de 51 de mii. Unui medic îi reveneau anul trecut circa 345 persoane, cu mult mai puțin față de anul 1990, când unui medic îi reveneau 595 de persoane (stomatologii sunt excluși). Cheltuim de opt ori mai mulți dolari anual pentru sănătate (minister + FNUASS) decât în anul 1990 și de 6 de ori mai mult decât în anul 2000 (vezi tabelul din imagine).  

   Dacă în privința numărului de medici raportat la populație stăm prost, conform Eurostatului, în urma nostră fiind doar Polonia (accesează aici datele), în cazul numărului de paturi de spital nu stăm atât de prost, fiind peste media UE (accesează aici datele). 

   Deci, avem locuri destule în spitale, dar n-avem medici destui, chiar dacă numărul acestora e în creștere față de anii `90 sau `00. Și, totuși, băieții veseli de la minister insistă să băgăm bani în construcții megalomanice, chiar dacă nu avem doctori suficienți.

   Nu există o statistică a spitalelor ce trebuie demolate și a celor ce pot fi reabilitate. Vedem că avem destule locuri în spitale, iar numărul spitalelor a crescut în ultimii 27 de ani, și totuși se insistă pe construcția de noi spitale care să consume mari sume din totalul bugetului alocat sănătății. Se bate monedă că spitalele regionale vor fi făcute din bani europeni. Din experiența trecută, nerespectarea unor termene sau condiții va determina ca banii europeni să devină bani de la bugetul României, pentru că UE nu ne va deconta sumele dacă băieții deștepți din contractele cu statul fac mânăreli.

   Miza spitalelor regionale nu e o mai bună funcționare a sistemului de sănătate, ci crearea unor pușculițe imense, în timpul construcției acestora, din care să se poată face câteva vile de neam prost în Brazilia sau Madagascar.