Mai ții minte hiperinflația din anii `90, cea care a dus salariile părinților tăi la nivel de Africa? Ghici cine e principalul vinovat?

   Aflat la cârma Băncii Naționale a României încă din primul an de libertate, Mugur Isărescu e personajul cel mai puțin contestat dintre toți potențații puterii anilor `90. 

   Nici până în prezent guvernatorul BNR nu poate să se explice credibil de ce a dat drumul la tiparnița de bani în anul 1991, înmormântând astfel economia timp de un deceniu.

    Mai toată presa i-a reproșat pe bună dreptate lui Iliescu faptul că nu am prins primul tren spre NATO și Uniunea Europeană, dar nimeni nu-l întreabă pe Isărescu de ce a acceptat să creeze, începând din anul 1991, o hiperinflație dezastruoasă pentru economie, ce a putut fi domolită abia după anul 2000. 

   Ce a făcut hiperinflația? 

    A adâncit criza economică, dar, mai ales, a sărăcit populația în așa hal încât, dacă făceai o fotografiei economiei românești și o puneai alături de cele din Grupul de la Visegrad, aveai impresia că poza noastră e substanța de contrast. Dacă te întrebi de ce în anii `90 părinții tăi nu se ajugeau cu banii de la o lună la alta, atunci e bine să știi că unul dintre principalii vinovați e încă în funcție.

   Să lăsăm la o parte falimentele bancare de la finalul anilor `90, care, de asemenea, au avut contribuția lor la evaporarea unei însemnate părți din economiile populației și să ne concentrăm pe primul pas greșit al BNR-ului de după revoluție - devalorizarea accelerată a monedei naționale.

   Acum un an și mai bine, încercând să dea o explicație cât de cât plauzibilă la decizia BNR de a inunda economia cu bancnote tot mai denominate începând cu anul 1991, Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR, a  încercat să ne explice că, în 1990, relația dintre productivitate și veniturile populației era disproporționată, adică, părinții noștri câștigau prea mult raportat la ceea ce produceau. Așa o fi, dar eu zic că e mai bine să discutăm cu cifrele pe masă. 

    Ok, să luăm pentru comparație Ungaria, membră a Grupului de la Visegrad, țară vecină, tot ex-comunistă și mai mereu deasupra noastră ca productivitate și model de organizare economică.

    În 1990, conform datelor preluate din statistica Oficiului Central de Statistică Maghiar, salariul mediu brut lunar pe economie din Ungaria reprezenta aproape 4% din PIB-ul pe cap de locuitor din această țară (13,45 mii din 366,22 mii HUF - vezi tabelul din imagine). 
   La noi, salariul mediu brut era echivalent cu aproape 11% din PIB-ul pe cap de locuitor (4,01 mii din 36,96 mii lei). Deci, raportat la  PIB-ul pe cap de locuitor, salariile noastre erau de aproape trei ori mai mari decât cele din Ungaria.
   Adrian Vasilescu avea dreptate, în 1990, salariile și, implicit, veniturile populației, raportate la productivitate, erau mai mari decât în cazul vecinilor noștri unguri. Așadar, era de așteptat să avem o devalorizare a monedei naționale. 

   Numai că planul de acasă nu s-a potrivit cu cel de la piață. 

   În timp ce în Ungaria, între 1990 și 2000, forintul maghiar s-a depreciat de 6,25 ori, la noi, leul s-a dus în cap de 1.118 ori. Deci, un leu din 1990 valora un deceniu mai târziu, grație geniilor de la BNR, 1.118 lei. Până la denominare în 2005, echivalentul leului din 1990 a ajuns aproape la 4.000 lei. În Ungaria, un forint din 1990 valora în anul 2000 circa 6,3 forinți (vezi tabelul din imagine). 

   Să nu cădem în capcana admirației pentru vecinii noștri. În anii `90 au avut un deceniu mediocru în materie de evoluție economică. Totuși, în anul 2000, salariul mediu brut real din Ungaria era puțin peste cel din anul 1990 (14,01 mii față de 13,45 mii HUF). Asta rezultă daca ajustăm salariul nominal (87,6 mii HUF) cu indicele prețurilor de consum (625%). 
   În cazul României, devalorizarea monedei scăpată de sub control a dus la un nivel al salariului real în scădere cu 37% față de cel din 1990 (2,54 mii față de 4,01 mii lei). Da, cele 2,84 milioane de lei, cât reprezenta salariul mediu brut lunar în anul 2000, erau echivalenți cu 2,54 mii de lei din anul 1990.

   Isărescu era în anul 2000 prim-ministru, preluând această funcție de la Radu Vasile. Știa care e valoarea salariului brut comparativ cu cea din anul 1990, an în care a devenit guvernator al BNR. Știa, de asemenea, că spirala devalorizării necontrolate a leului e opera lui exclusivă, pentru că BNR-ul era cel care controla lichiditățile din piață. 

   Și-a cerut vreodată scuze acest personaj de la români? 

   Nu, din contră, românii, în loc să-l arunce la lada de gunoi a istoriei, l-au acceptat în continuare ca guvernator după ce a terminat mandatul de prim-ministru. Mai mult, pe parcursul celor aproape 18 ani scurși din 2000 încoace, presa economică i-a creat pesonajului o aură de competență nemaiîntâlnită în lumea financiară. 

   La începutul lui 2008, personajul a mai comis-o odată, prezicând încă șapte ani de creștere economică (vezi aici). 
   În 2009, când criza venise peste noi, estima prin luna august că vom ieși din criză în anul următor (vezi aici). Am ieșit din criză abia în 2011. 
   Toate acestea ne arată că avem de-a face cu un habarnică cocoțat (cacofonia exprimă perfect personajul) de aproape 28 de ani pe scaunul de la BNR și în tot acest răstimp n-a înțeles mare lucru din domeniul pe care îl conduce, dovadă stând faptul că pe la jumătatea anului trecut ne explica că stăm macroeconomic pe roze și că niciodată n-am stat mai bine, chiar dacă sunt și riscuri (vezi aici), iar acum, când inflația a luat-o razna, se dă îngrijorat și ne năucește cu un „v-am spus eu!”.