România trăiește vremuri fiscale interesante

   Cică un blestem chinez sună cam așa: „Fie să trăiești vremuri interesante!”. România trăiește, începând din 2017, astfel de vremuri. 

   În materie de fiscalitate, de doi ani de zile, asistăm periodic la episoade de epilepsie reformatoare ale miniștrilor de finanțe, de obicei finalizate cu nimic. 

   Când tragem linie, deși anul trecut am avut o creștere economică de 7%, confirmată de INS zilele acestea, ponderea veniturilor bugetare în PIB a scăzut de la 29,4% în 2016 la 29,3% în 2017. În octombrie anul acesta, execuția bugetară la 10 luni ne arată că s-a colectat procentual din PIB exact cât anul trecut, chiar dacă vom avea și acum o creștere reală a economiei de peste 4%. Vedem că, oricum merge economia, ANAF-ul nostru e la fel de impotent. 

   Așa se face că „marele strateg” al PSD-ului în materie de fiscalitate, Darius Vâlcov, cel care nu numai că a găsit soluția îmbogățirii prin organizarea a patru nunți și câteva botezuri, dar și soluția perfectă a plasării în pereți și cavouri a activelor financiare, a tablourilor și ligourilor obținute direct sau indirect în urma nunților și botezurilor, a venit cu o nouă revoluție fiscală. Orlando a fost scos la înaintare să ne prezinte încă un rod al gândirii „marelui economist din umbră, cavouri și pereți”. Nu-l huliți pe Orlando, el săracu', în urmă cu o săptămână, ne-a arătat că nu știe care e diferența dintre PIB și buget.

   Revoluția nu urmărește creșterea veniturilor bugetare printr-o mai bună colectare la buget, cele peste șapte miliarde de euro de TVA necolectate sunt lăsate în contiuare neatinse, ba mai mult, conform unei legi propusă de deputatul Mitralieră și trecută de prima cameră, cei ce se ocupă cu evaziunea în general și, implicit, cu evaziunea de TVA, vor fi iertați de pârnaie dacă dau înapoi gaura produsă bugetului plus o amendă de 20%. Dacă nu-i prinde nimeni, și de regulă nu-i prinde, pot dormi toată viața liniștiți. Deci, ori că-i prinde, ori că nu-i prinde cineva, liniștea mentală a evazioniștilor e asigurată. 

   De asemenea, revoluția fiscală nu urmărește eliminarea din sistem a celor responsabili în mare parte de colectarea slabă, cum ar fi Ionuț Mișa, actualul șef al ANAF-ului, căruia, un raport al experților FMI de pe vremea când se ocupa de Marii Contribuabili, îi făcea praf stilul de conducere. 

   Deci nu se vrea o mai bună colectare prin aducerea de oameni capabili să colecteze și nici prin reducerea pe bune a evaziunii, se dorește în schimb impunerea de noi taxe. 

   Taxa pe activele bancare e o haiducie care are mulți susținător în rândul maselor, mai ales anul acesta când se pare că băncile vor înregistra profituri record. România e țara comunitară cu cel mai mic sistem bancar raportat la PIB. În aceste condiții, guvernul s-a gândit să impună o taxă pe active, adică să mai reducă din acest sistem bancar subdimensionat. În loc să încurajezi dezvoltarea sistemului, tu îi dai în cap, iar apoi îl acuzi că e subdimensionat și nu ajută real economia, ci doar te împrumută pe tine când ai nevoie. 

   Cea mai mare parte din creditele neperformante (70% - 80%) de acum câțiva ani țineau de companii și nu de persoane fizice. Pierderile înregistrate de bănci după declanșarea crizei financiare prin creșterea ponderii creditelor neperformante au survenit în cea mai mare parte pentru că acestea au creditat companiile, deci economia. 

   Cine nu lasă sistemul bancar să se dezvolte? În primul rând Manole, scuze, Mugur Isărescu, cel care, după ce a făcut praf sitemul bancar în anii '90, a venit cu ideea demnă de România comunistă, în care toate băncile sunt universale. Noi nu avem bănci de investiții, Mugurel neînțelegând prea bine cu ce se ocupă acestea. E drept, el nu înțelege prea bine cum stă treaba și cu speculațiile pe curs, de aceea l-a dat afară din sistem pe soțul lui Gorghiu în 2008, la trei ani după ce, sanchi, noi liberalizaserăm contul de capital, iar BNR-ul nu mai putea să intervină pe curs. Avem un sistem bancar slab dezvoltat pentru că, după criza financiară, băncile noastre universale și-au pierdut apetitul să crediteze companiile, preferând să crediteze statul, pentru că acesta nu face credite neperformante. Statul le acuză acum pe bănci că-l creditează pe el, în loc să crediteze economia. Păi, tu stat, de ce nu te creditezi de pe piețele externe și dai iama în ograda proprie după bani?

   Plafonarea prețului la gaze ne arată că se vrea creșterea importului de gaze. De ce? Pentru că multe din zăcămintele de gaze sunt mature sau aproape epuizate, iar plafonarea prețului va duce la închiderea acestora, deci și la scăderea producției. Poate Romgazul va merge pe pierdere, dar Petromul sigur nu va produce pe pierdere. Dacă nu ai producție de gaze suficientă, trebuie să imporți, iar prețurile importurilor nu le poți plafona. Gazele din Marea Neagră, dacă vor intra în exploatare, acest lucru va fi posibil peste câțiva ani, deci nu ai alternativă la importuri. Cu astfel de schimbări legislative peste noapte, e greu de crezut că marile companii ce au concesiuni în Marea Neagră vor băga miliarde de euro în platforme de exploatare, pentru ca pe urmă să vină unul ca Vâlcov și să-i anunțe că s-a schimbat schimbarea.

  Pilonul II de pensii va fi desființat mai devreme sau mai târziu, dar de pe urma desființării sale statul se va alege în proporție de peste 60% cu obligațiuni emise tot de el, deci, într-un fel, și-ar răscumpăra datoriile. Plasamentele în acțiuni făcute de fonduri vor putea fi lichidate în ani de zile. Lichiditățile la Pilonul II nu sunt mari, iar în urma desființării, statul se va alege efectiv imadiat cu câteva miliarde de lei și un plus de 3,75% din contribuțiile la asigurări. Acești 3,75% reprezintă adevărata miză și nu activele fondurilor de pensii.

   Toate aceste măsuri ne arată că actualul guvern își exercită guvernarea întocmai precum Darius Vâlcov - primarul Slatinei, cel care în campania electorală îi amenința fără menajamente pe alegătorii dintr-o comună învecinătă că, dacă nu votează pe cine vrea el, le mărește prețul la apa curentă. Ăsta e personajul, deci să nu ne mirăm că are același comportament și atunci când stabilește strategiile fiscale ale țării.